Privește cerul. Îți amintești cum toată viața inima ta a păstrat în ea cele mai dulci furtuni neiertătoare? Cum ochii tăi au trecut peste atâtea fulgere care te-au făcut să crezi că s-a rupt cerul în două? Însă ce faci atunci când întâlnești un om care păstrează în privire urmele pierdute ale furtunilor tale?
Privește cerul și întreabă-ți inima dacă și-a găsit liniștea. Dar nu prostiile alea cu care te mai minți din când în când. Ci dacă ai privit în ochii cuiva și ai văzut acolo cumulul de liniște și, în același timp, agitație, de care ai avut întotdeauna nevoie.
Doi ochi căprui încadrați de câteva riduri de expresie care atestă nopțile nedormite. Că așa recunoști artiștii, doar o știi. Și tu ești unul. Dar să fie oare schimbul insistent de priviri un mulaj de cheie potrivit pentru toate lacătele pe care le-ai prins de tine în ultimii ani? Să fie oare degetele care-ți trec peste umerii goi mângâierea care-ți face inima să bată haotic? Ba mult prea repede, ba îndeajuns de încet, cât să nu deranjeze echilibrul dintre voi.
Închide ochii pentru o secundă și privește cu inima. Zâmbești, nu-i așa? Deja îl simți. Ai memorat fiecare centimetru de piele, fiecare punct în care sângele-i pulsează cu viteză. Știi punctele pe care trebuie să le atingi ca să te privească cu dor, deși ești chiar acolo. Iar el, el a învățat rapid ce mângâieri te fac vulnerabilă.
Creierul a memorat tot parcursul și rămâne cumva vigilent, însă și-a pierdut de mult capacitatea maximă, cedând în detrimentul inimii. Iar inima-ți dansează goală pe ritmuri de jazz la 4 dimineața. Când totul în jur e amorțit, dar nu valul de scântei nesfârșite dintre voi.
Iar când privești cu inima …
…totul se schimbă. Brusc te doare. Dar te doare de bine, căci simți cum ai mai dat cu piciorul într-un zid. Simți cum s-a mai zdrobit sub tălpile tale reci o urmă de dezamăgire. Simți cum mângâierea de-a lungul spatelui tău ți-a mai lipit o rană veche. Simți că e normal să respiri parfumul rămas pe pernă și să nu te doară. Și să zâmbești, liniștită, împăcată, în sfârșit.
Privești cu inima și știi că nu mai e vorba de fluturii din stomac, pentru că de-a lungul timpului ți-ai dat seama că nu există. În schimb, știi că mai tot timpul ai în colțul gurii un zâmbet, care a început să-ți placă. Pentru că știi că l-ai ținut departe de ochii lumii aproape toată viața ta. Iar acum e privit între sărutările de pe gât și știi că te-ai ars. Și zâmbești iar așa. Pentru că inima ta știe privirea aia de care urmează să dai când deschizi iar ochii.
