A fost 1 iunie. E o zi pe care de mică am serbat-o și de care o să mă bucur până mă voi transforma 100% în adult. Denisei nu îi e teamă de adulthood, ci mai degrabă îi e teamă de pierderile personale cu care viața de adult vine. Însă câtă vreme ai mei sunt bine, sănătoși și alături de mine, 1 iunie poate fi serbat.
De-a lungul timpului am încercat să mă auto-perfecționez și să devin cât mai independentă posibil. Asta, în mare parte, pentru că am fost crescută de femei care împărțeau pământul în două singure, fără prea mult efort. Iar din această cauză, n-aș fi putut vreodată să mă transform într-o blegomană.
Dar anul acesta, pentru 1 iunie, aș avea câteva îndrumări pe care să i le ofer Denisei din trecut. Lucruri pe care, subconștientul mi le-a rostit, fără să-mi dau seama.
Denisei de la 7 ani
Cred că la un moment dat am fost destul de supărată de faptul că doamna Biluța (educatoarea mea, doamna Miluța) i-a spus mamei să mă mai țină un an la grădi. Am fost supărată că, deși mare, mă despărțisem de o bună parte din colegii cu care mi-am făcut amintiri la grădiniță. Însă privind acum în urmă, realizez cât de mult a contat acel an în plus în toată evoluția mea, ca om.
Denisei de la 9 ani i-aș spune să nu mai plângă pentru preselecțiile neluate de la Mamaia Copiilor. Și pentru toate premiile din muzică pe care nu le-a primit. Și pentru toate dezamăgirile din muzică. Deoarece, până la urmă, ele au contribuit la formarea omului vertical care sunt astăzi. Ele mi-au luat emoția de a vorbi în public. Ele mi-au dat puterea de a intra cu capul sus într-o sală plină de oameni. Eșecurile copilăriei mele, eșecurile mele în muzică, s-au transformat peste ani în cel mai mare atu pe care îl am.
Denisei cele de la 12 ani
La 12 ani am pierdut-o pe Ria, străbunica mea. A fost bucata din an în care mi-ar fi plăcut să o văd cum ațipește cu capul pe plapumă. În timp ce se uită la mine, la tv, la Eurovision junior. Însă nu s-a întâmplat, căci am pierdut-o chiar de ziua numelui nostru. Iar apoi eu am cântat pentru ea, chiar în ziua în care ar fi împlinit anii. 2009 a fost un an ciudat pentru Denisa. A fost anul în care a dat mai serios cu capul de maturitate.
Atunci abia am înțeles că moartea e atât de palpabilă între noi și atât de omniprezentă. Însă credeam că odată ce treci mai des pe lângă ea, nu mai doare atât de tare. Ce naivă eram… Denisei de la 12 ani i-aș transmite că, odată cu trecerea timpului, golurile devin din ce în ce mai mari. Și nimic din lumea asta nu le mai poate umple.
Denisei de la 18 ani
Te rog nu sări prea mult în sus la majoratul Ralucăi! În mai puțin de două săptămâni o să te operezi de apendicită! În mai puțin de două săptămâni viața ta o să înceapă să se învârtă în jurul cancerului, care crezi că va începe și se va sfârși cu Cica. Însă dincolo de bunica, greutatea asta de om mare a venit ulterior din toate părțile.
Denisei de la 18 ani i-aș spune să nu mai fie așa sigură pe anatomie, căci fix pe aia o să o bulească la examenul de admitere de la medicină. Și vai cât o să mai bocească și în ziua aia… Atâtea lacrimi pentru ceva minor. Să vezi mai târziu ce mișto o să fie când o să zaci leșinată pe canapeaua gri din cabinetul psihologului spunându-i cum vrei tu să te lași de facultate, în lacrimi.
La vârsta asta habar nu aveam ce mă așteaptă. Cum, printr-o extorsiune a universului, urma să preiau pe umeri 100 de specializări într-una singură, urma să mă chinui, indirect, să salvez viețile multor oameni din jurul meu. Deși m-am învinovățit atât de mult că nu am putut-o salva pe bunica…însă mult prea puțini oameni au observat asta din exterior.
Hei, tu, fata de la 25!
Ce să-i spun Denisei de la 25? S-a transformat frumos. Cu bune, cu rele, cu traume, cu zâmbete. Cu eșecuri și cu reușite. A devenit omul la care visa când era mică. A devenit femeia puternică ce știe să se impună. A devenit femeia care merită să primească respect și admirație, pentru că asta știe să ofere. A devenit o femeie verticală, săpată pe alocuri de grijile și nevoile altora.
Denisa la 25 de ani a înțeles că în viață nu trebuie să dai socoteală și explicații nimănui. Pentru că la finalul zilei, la mine acasă, tot singură mă găsesc între patru pereți. Iar la finalul zilei, acasă la mama, tot 4 oameni am rămas sprijin unul pentru celălalt.
La 25 de ani Denisa a înțeles că în anumite momente trebuie să pui stop, pentru că altfel uiți de tine. Și e mai ușor să treci prin supărarea unei persoane pe care tocmai ai refuzat-o, decât să trăiești cu un regret pentru tine toată viața.
Și Denisei de la 25 de ani i-aș mulțumi. Pentru răbdare. Pentru vise. Pentru perseverență. Pentru duritate și pentru seriozitate. Și, pe alocuri, pentru nesimțire. Pentru un teribilism moderat și pentru sinceritate. Pentru emoție. Și pentru virtutea cea mai mare de pe pământ: omenia.
Denisa la 30+ o sa citeasca textul asta si-o sa-si aminteasca ce decizii misto a luat la 25. 🙂