De veghe printre morti

Nu simteam decat respiratiile lor reci pe ceafa. Erau morti, dar eu inca ii simteam acolo, vii. Nu trebuia sa-mi fie frica. Nu avea de ce sa-mi fie.


Stateam intr-o cripta intunecata, unde oamenii mai aprindeau lumanari pentru cei cazuti in razboi. Atunci trebuia sa stau nemiscata si sa par unul din cadavrele din jurul meu-sau ce a mai ramas din ele-.


Ma obisnuisem cu mirosul ciudat si fetele lor inspaimantatoare. Stiam ca intr-o buna zi voi fi si eu la fel…De asta imi era frica: de sfarsitul pe care l-as putea avea…


Cum am ajuns aici? E simplu. Am avut incredere prea mare in prieteni…am fost prinsa intr-o capcana, doar pentru ca aflasera secretul meu: eram o necro. Da stiu, asta vezi doar prin filme…insa asta eram eu. Imi era frica sa dorm, pentru ca ii puteam trezi; imi era frica sa ma gandesc la ei, pentru ca se intampla acelasi lucru. Imi era teama ca nu o sa pot face nimic daca sufletele lor se reunesc cu trupul. Citisem ca daca reusesti sa readuci un suflet in trup, acesta iti va fi sclav. Nu aveam nevoie de unul, cum nu aveam nevoie nici de o armata de morti-vii. Aveam nevoie doar de prieteni adevarati, sa ma pot simti un om normal. Doar ca acum asta nu se mai putea…Asta imi era soarta…Sa sfarsesc printre morti.


Primele seri au fost groaznice. Mai ales ca eram intr-un cimitir dintr-un loc necunoscut. M’am plimbat putin si am realizat ca e mult prea mare ca sa pot iesi. Asa ca m-am intors la mortii mei. 
Erau lumanari aprinse si am putut vedea mai multe chipuri de femei, dar si de barbati. Se vedea clar ca femeile nu erau acolo pentru ca au vrut asta…au fost arse de vii. Barbatii insa erau majoritatea in uniforme militare. Razboiul…




Va intrebati cum am supravietuit…Greu…Foarte greu. Intr-o dimineata, la rasarit, am iesit afara si in fata mea erau 3 nuci. Am luat nucile cazute pe jos si le-am ascuns inauntru, constientizand ca asta au vrut „prietenii mei”: sa ma lase sa mor. Nu le-a iesit.


Dupa vreo saptamana am cutezat sa ma gandesc la parintii mei ingropati intr-un cimitir asemanator, si am inceput sa rad. Era ironic,nu? Eu o necromanta, stand de veghe printre morti…Nu vedeam decat chipul insangerat al mamei cand imi spunea „Trebuie sa fii puternica. Mami simte ca pleaca. Nu ii lasa sa te traga in jos.”….si a plecat. Am fost suparata pe ea, dar mi-am dat seama ca avea dreptate. Si ca trebuia sa merg mai departe…