Am inceput un nou drum. Am primit o noua viata. Am deschis din nou ochii. Am inceput sa traiesc…
Strazile sunt pustii; casele parca se micsoreaza, si ce e cel mai dureros…sunt singur. Nu e niciun om la ferestrele caselor, pe strazi…Nicaieri.
Eram infometat si infrigurat. Nu era nimeni sa-mi spuna „Intra sa te incalzesti!”; nimeni care sa-mi intinda mana si sa-mi zambeasca.
In acel moment mi-am acceptat soarta; eram singur pe lume. Si ce era mai rau…aflasem ca lumea nu e roz…nici verde…nici albastra…e in alb si negru.
Se simtea ca era o lume a rautatii, o lume in care domnea teama; o lume trista si singura.
Lumea mea.
In alb si negru…
O intrebare atta pot avea, dece in toate postarile tale se simte acel cuvant trist de altfel numit ,,Singuratate''? Tot ca ador postarile care au senzati de acest cuvant, nu inteleg care e problema ta, imaginatia sau chiar ,,singuratate''?
Buna, Mădă. In primul rand imi cer scuze ca raspund greu. Raspund de pe telefon. Multumesc ca imi citesti blog'ul. Aici e vorba si de singuratatea mea, desi majoritatea povestilor sunt fictiune. In prima postare, "Ceva despre mine" scrie ca m-am inchis intr-o lume virtuala. Acesta este unul din motivele pentru care am inceput sa scriu pe un blog.