Traim. Realizam ca nu totul e cum vrem noi si ne amagim singuri. Traim intr-o agonie, intr-o depresie, mereu. Dar nu vrem sa o acceptam. Vrem sa o ascundem si sa stam pur si simplu si sa zambim.
Incercam sa ne desprindem de realitate si sa ne invaluim in propria noastra lume: o lume mai buna, o lume viu colorata sau chiar mai simplu: o lume doar in roz!
Visam. Frumos din partea noastra. Dar chiar merita? Hmmm…nu chiar. Pentru ca intr-o buna zi vom avea parte de un cosmar si vom dori cu orice pret sa ne ancoram in si de realitate. Totusi de ce o facem? Da, bine, pentru ca putem si pentru ca vrem. Dar… Daca asta e o necesitate? Daca suntem nevoiti sa visam? Atunci lucrurile nu s-ar schimba?…
Iubim. Pentru ca simtim nevoia sa mai fie cineva langa noi, chiar daca in cele mai multe cazuri suntem naivi si pierdem dragostea. Aceeasi intrebare: asta nu e o necesitate?
Sa ne gandim logic: am putea iubi fara sa visam?… Nu chiar. Am putea visa fara sa traim? Imposibil.
Vedeti?
E un circuit. Unul al naibii de complicat. Si traim pe muchie de cutit mereu: ….
…intr-o rara lume a iubirii si intr-o vesnica realitate imperfecta!
