Fata in fata cu mine. Am mereu aceeasi senzatie: trebuie sa vorbesc cu mine ca sa nu o iau razna.
Am multe defecte… Toti avem pana la urma, nu? Dar cateodata nu le recunoastem. Eu le stiu. Si pur si simplu nu accept sa ma uit intr-o oglinda fara ca macar sa ma gandesc sa vars o lacrima… Doar una…
Defectele nu conteaza, nu? Daca gasesti pe cineva care sa te inteleaga si sa te accepte asa cum esti. Eu inca nu am dat de acel cineva…sau el de mine. Sunt momente in care nici nu vreau sa il gasesc. Pentru ca pana la sfarsit se ajunge tot la suferinta. Dar e vorba de cum ma vad eu. Si am o parere nu prea fericita pentru propria persoana.
Poate ca o oglinda sparta, cu o imagine distorsionata, ar fi perfecta pentru mine. Poate…inca nu s-a nascut acel cineva care sa-mi spuna ca sunt frumoasa, care sa-mi spuna ca ma iubeste asa cum sunt…
Cand ma uit in oglinda…vad cealalta parte din mine. Cea pe care o ascund…mai ales in zilele in care sunt suparata… Si mereu fata din oglinda imi pune o intrebare: Merita sa suferi? Propria ta imagine nu e un portal catre durere? Cand vezi in jurul tau toti acesti oameni fericiti? Nu vezi trecutul?
De ce sa suferim? De ce nu acceptam ceea ce suntem, cum suntem? Sigur va aparea o persoana in viata noastra care sa ne ajute sa avem o viziune pozitiva.
Pana atunci… Continui sa astept… In oglinda…
🙂 Imi aduci aminte de mine la sfarsitul clasei a 8a. Nu iti fa griji, va fi si mai rau. Nu, de fapt, trebuie sa treci peste starea asta si sa-ti consolidezi increderea in tine. Oamenii te vor dezamagi mereu. Si "el" nu apare atat de devreme, cel putin nu acel "el" adevarat. Dar poti incerca sa-l cauti in altii pana atunci, nu e nimic rau in asta.
Merci Ema. Inca il caut. Dar cateodata cedez si ma dau batuta… Si o iau de la capat…
🙂 I know the feeling. >:D<!