Si imi aduc din nou aminte…
…stateam in curte si ma jucam; eram un copil normal, cu zambet pe buze, cu familie. Eram un copil ca toti altii si nu ma deosebeam cu nimic de copiii din jurul meu.
Pana intr-o zi…
…cand ai mei parinti au plecat din lumea asta. De atunci totul s-a schimbat radical in viata mea. Am ramas singur pe lume. Mai aveam casa, dar eram mult prea distrus ca sa pot sa dau in fiecare zi de lucrurile lor.
Toata lumea ce ma cunostea ma privea cu mila; rautatea copiilor era mult prea mare pentru a face fata, asa ca m-am refugiat. Nu oriunde, ci in cimitir; pe mormantul parintilor mei.
Ziua ajutam vecinii la treburi usoare. De mic copil o ajutam pe mama la curatenia in curte. Spre seara imi croiam drum printre umbre pana in cimitir si adormeam plangand pe pamantul ud.
Multe zile si nopti au trecut din momentul tragic al vietii mele; pana intr-o alta zi…
…cand m-a gasit o femeie care se intelegea bine cu mama; venea in fiecare zi si ii aprindea lumanari pe mormant. Daca erau inca aprinse si daca afara era frig, lumina blanda a acestor bete din ceara ma incalzeau. Cum ma incalzea mama la pieptul ei.
M-a luat acasa; mi-a dat de mancare si m-a crescut ca pe copilul ei.
Simteam din nou ca apartin cuiva.
Simteam din nou ca am o familie.
Stiam ca undeva sus, mama zambeste.
… Si uite asa, am ajuns in ziua de astazi sa-i multumesc acestei femei ca m-a crescut si ca mi-a fost mama.
Dar amintirile raman mereu; doar ca se prafuiesc si trebuie dezgropate. Trebuie facuta scufundare in adancul sufletului meu, al tau, al nostru.
~Poveste inspirata dintr-un caz real, impresionant!~
