Nu e nimeni pe drum, nimeni in viata mea. Sau daca e nu stiu eu ce sa fac.
Totul e pustiu in jur. Totul se decoloreaza si culorile calde ajung sa fie doar alb cu negru. Ca un minunat desen facut cu carbune. Dar, din pacate, chestia asta nu e o simpla foaie de hartie. E o traire. O stare de spirit.
Nu simt nimic. Ca si cand cineva mi-ar fi facut o anestezie. Sunt…amortita; inghetata, cu tot: sentimente, miscari, zambet…
Astept ziua de maine…Poate o astept atat de mult pentru ca stiu ca voi fi tot singura, deci aceasi rutina. Nimic nou. Poate doar putin praf in plus in decor si niste panze de paianjeni pe la colturi. Sau poate o astept pentru ca realizez ca nu o mai prind.
Nu ar fi o chestie chiar iesita din comun. Doar sunt muritoare. Viata mea nu difera cu mult de a voastra. Doar ca din ea fac parte mult mai putini oameni decat ar fi normal…oameni pe care eu ii iubesc.
Dar zi…nu e nimeni pe drum. Nici nu cred ca a fost cineva vreodata. E prea multa graba care acopera lumea asta. Adevarul doare. Dar asta e.
Nu e nimeni. Nicaieri. Nicicand. Niciodata.
