Suntem doar noi doi. Liniste si doar atat. Ne privim in ochi si parca zboara prin camera cuvinte. E de ajuns. Cei care se iubesc nu au nevoie de cuvinte pentru a-si exprima sentimentele. Au nevoie de trairi. De pasiune depusa la mijloc.
M-am gandit ca o sa fie o postare lunga. Dar nu va fi deloc asa. Voi fi scurta si la obiect.
Povestea e aproape la fel de fiecare data: dragoste la prima vedere, saruturi pe ascuns, atingeri tandre si timizi. Clipe frumoase petrecute impreuna…
El, atingandu-i usor umerii. Ea, asezandu-se cuminte in poala lui si jucandu-se cu parul lui de culoarea cafelei.
Dupa un timp incep certurile; camera in care candva imparteati acelasi pat, camera in care va spuneati secrete si radeati impreuna, parca se miscoreaza. Peretii parca nu mai au aceeasi zugraveala albastra, devin din ce in ce mai gri…mai goi.
Si iata-ne ajunsi, stand fiecare in coltul lui, intr-o camera plina de praf, cu umbre si cu amintiri pierdute.
Ne place sa ranim oamenii. Ne place sa ne jucam cu sentimentele lor, sa fim ok cateva zile, poate cateva luni, si dupa sa dam cu piciorul la tot si sa fim nepasatori.
Suntem oameni! Dar stim sa mintim, sa uram, sa iubim, sa bem, dar cel mai important si ingrozitor lucru…Stim sa ranim.