Se pare ca de aseara, de pe la ora 10, incep sa-mi treaca prin fata ochilor diverse imagini. Imi vad viata; sau ce s-a dus din ea. Ma vad pe mine copil, pe mine plangand, zambind, vad primul sarut si ultima despartire, vad groaza, ura si iubire. Vad totul.
Inafara de nervi si stres aproape totul e perfect. O viata destul de normala, cu exceptia unui detaliu semnificativ: iubirea. Nu inteleg cum unii oameni pot sta singuri; ok, si mie imi e bine singura cateodata, dar chiar tot timpul? Trebuie sa existe macar o persoana la care sa tii ceva mai mult decat ca la un simplu prieten. Pentru ca trebuie sa aiba acel ceva special.
E urat sa speri si sa fie totul degeaba. Pierzi timp. Dar in acelasi timp-cel putin pentru mine- speranta e cea mai frumoasa traire. Pur si simplu ma alin si imi trag energia din speranta.
Inca imi place sa cred ca oamenii sunt buni si mai bine sa ma dezamageasca la final.
