Cu totii trecem prin crizele de veselie a fluturilor din stomac. Cu totii ne dorim sa strangem de gat macar o data o persoana care se da la iubitul/iubita noastra, nu? Si totusi…pentru ce ne zbatem? Ca in final sa ajungem si sa plangem pe la colturi ca am pus prea mult suflet si ca ne-am amagit singuri?
Nu se merita.
Viata e frumoasa; e adevarat ca are si partile ei proaste, dar asta nu ne impiedica sa nu ne formam diverse grupuri de prieteni sau sa socializam.
Am obosit sa ma tot chinui sa-mi ating scopurile. Am obosit sa tot incerc sa intru in gratiile unui baiat, desi e destul de mult spus asa. Am o viata, nu 7 ca o pisica. Nu am ce sa fac cu ea cateodata, dar nu vreau sa mor batuta de soarta la 20 de ani. Nu vreau sa plang ca o proasta din cauza unor persoane antipatice din viata mea, mai ales din cauza dragostei.
Mi-e bine singura, desi cateodata nu suport sa stau asa in legatura cu asta. Imi place sa vorbesc cu persoane, sa ajung sa le cunosc si sa ma indragostesc. Imi plac toti acesti pasi minunati, toate sentimentele si trairile.
Si totusi, nu se merita.
E o poveste. Totul e un joc, ba chiar o lupta. Ajungi pe campul de lupta si te intrebi daca vei castiga sau nu razboiul, daca vei trece de armata si vei ajunge la inima lui/ei.
Si totusi…pentru ce?
