Din ce in ce mai fragila. Sub clar de luna ma intind pe iarba si ma las scaldata de razele lunii. M-am obisnuit sa ma las purtata de lucirea sclipitoare si sa ma relaxez. Acum, in ceasul acesta tarziu de seara, lumea pare aproape perfecta, o vad asa cum vreau eu: liniste, pace, fiecare cu treaba lui, fara sa-i pese de ce fac restul. Acum puteam sa ma las invaluita, macar pana la ora cea dintai a zorilor, de aerul curat ce plutea in aer si de galagia linistitoare a padurii. Acum puteam fi eu.
Mi-am scos din geanta mica oglinda batuta cu pietricele albastre pe margini. M-am privit atenta in ea si m-am vazut din portelan. Desi eram palida de fel, acum paream dintr-o marmura fina, perfect slefuita, cu niste ochi parca de argint din cauza sclipirilor ceresti ce se reflectau in ei. Acum eram ceea ce-mi doream din copilarie: o printesa nemuritoare. Vroiam o copilarie pe care sa nu o pierd usor, o copilarie de care sa fiu legata si la care sa nu vreau niciodata sa renunt. Aveam oportunitatea de a inchide ochii si de a-mi lasa imaginatia sa-si verse rodul prin sangele meu, trupu-mi fiind purtat zvelt printre copacii inalti. Nimeni nu ma putea vedea inafara de luna. Nimeni nu ma putea auzi inafara de bufnita cenusie din molidul cel batran. Puteam fi o actrita pe o scena mare, jucand rolul vietii mele; jucand chiar propria-mi viata.
Eram eu, fata cu chip de portelan, cantand si pasind desculta pe iarba umeda. Eram eu, fata ce indraznea sa intrerupa murmurul linistit al padurii. Eram eu, fata Mamei Luna, trimisa pe taramurile Pamantului pentru a le veghea de aproape.
Cand au inceput sa se iveasca zorii, am coborat langa izvorul cu apa cristalina si mi-am vazut chipul, la fel de alb si de fragil ca si cand inca ar fi fost ghidat de luna de pe bolta cereasca. Mi-am lasat degetele sa-mi cada in apa, i-am simtit racoarea dar in acelasi timp caldura ce o emana pentru mine.
Obosita dupa implinirea visului maret, eu, fata de portelan, ma las purtata in lumea viselor, pe iarba acum plina de roua calda a diminetii.
