I-am lasat pe toti acasa. Mama tipa la mine cand ieseam pe usa din spate si imi spunea ca musafirii nu se servesc singuri. Ma faceam ca nu o aud si cu fiecare pas pe care il faceam inainte, aveam senzatia ca si ea vine dupa mine.
Vroiam sa fiu singura. Vroiam sa am parte de liniste si sa pot sa-mi las gandurile sa-mi domine mintea. Vroiam sa ma las purtata de un gand, poate doua, si sa visez cu ochii deschisi, fara sa constientizez ca fac asta.
Mi-am lasat picioarele si creierul gol sa ma conduca undeva; asa am ajuns la micul iaz al copilariei mele. Casa noastra era amplasata undeva la periferia orasului si iazul era la o distanta destul de mica. Spun iazul copilariei mele pentru ca acolo ma gaseai dupa ce faceam o boroboata si ma certa mama. De acolo ma lua bunica de manuta mica si firava, ma tragea in poala ei si ma legana, linistindu-ma. Acolo era locul unde ma simteam eu bine.
Acum aveam nevoie doar de liniste. Imi doream sa ies din rutina asta, imi doream sa nu mai aud decat fosnetul salciilor de pe malul apei. Ma linistea sunetul asta.
Nu mai aveam nevoie de stres, nu mai aveam nevoie de bani sau chiar de o familie. Aveam nevoie doar de mine. Simteam nevoia sa ma linistesc si sa ma regasesc.
Doream doar liniste. Si aici aveam parte de ea.
