Am fost doua zile plecata. Am fost intr-un loc minunat, intr-o Gradina a Edenului. Ce iti poate oferi un masiv? Un simplu munte dintr-o tara mica, dintr-un lant muntos ajuns din intamplare pe teritoriul unei tari triste si sarace. Iti poate oferi caldura, desi afara sunt 3 grade, iti poate oferi un adapost, desi te-ai putea trezi cu o vipera cu corn in cort, iti poate oferi hrana, desi afinele abia de acum se fac. E un drum greu pana sus, dar merita.
Am vazut cu alti ochi totul. Din dorinta de a ajunge tot mai sus, tot mai aproape de norisori pufosi si cer senin si albastru, am mai facut cate un pas. Am trecut de bariere puse cu un scop, nu le-am bagat in seama si m-am aplecat sa trec pe sub ele ca sa-mi indeplinesc visul. Am ajuns ceva mai sus, printre tufe de afine si merisoare, cu un miros intepator de rasina in aer, pe o portiune de munte de unde se vedea Gardul Stanilelor si pe partea cealalta Ocolasul.
Am vazut lanturi muntoase in zare, lanturi muntoase sub mine, in jurul meu, peste tot. Am vazut prin ochii mei o bucata de Rai, o bucata virgina de padure in care braconierii si masinariile speciale pentru defrisat nu au ajuns.
Nu cred ca sunt alte cuvinte mai bune si mai frumoase prin care sa exprim in scris ce am vazut cu ochiul liber. Inca nu s-au nascut acele cuvinte. Am vazut fete inspaimantatoare sau gingase in munte. Imaginatia mea s-a jucat de-a lungul drumului, creand in stanca diverse chipuri. Am auzit legende interesante despre munte si speculatii ciudate legate de trecut, de prezent si chiar de viitor.
Am vazut o ceata de oameni urcand pe munte pentru Ziua Muntelui. Am vazut poate prea multe pentru doar doua zile scurte, pentru prea putine ore si fara prea multa odihna. Nu poti studia in amanunt o binecuvantare a naturii ascunsa printre maretia Muntilor Carpati, printre alti zeci de munti care ascund si ei secrete nedeslusite inca de om.
Am facut multi kilometri pe jos, a fost un drum destul de obositor dar palpitant. Am gasit sufletul meu parca hoinarind pe crestele inalte, parca asteptandu-ma din ianuarie de la ultima mea vizita pe Ceahlau sa ma intorc dupa el. Am crezut in aparente. Credeam ca sunt bine, dar nu eram. Credeam ca pot ascunde asta de cei din jur si de mine. Acum am realizat ca nu a fost chiar asa. Cand am urcat la 1903 metri altitudine, dimineata la 5 fara niciun minut in plus sau in minus, mi-am dat seama adevaratul scop al vizitei mele pe Ceahlau. Stand pe varful Toaca si asteptand fenomenul intalnit o data-n an, Piramida de pe Ceahlau, am realizat scopul venirii mele: regasire. Aveam nevoie doar de liniste spirituala, ce o gasisem in cel mai inalt varf al muntelui, cu soarele apunand si rasarind sub ochii mei.
Aprinzandu-mi o tigara in timp ce ziua se incrucisa cu noaptea la orizont, vazand cum soarele se ridica lenes pe cerul acum plin de norisori pufosi, am inclinat capul meu spre partea cealalta a muntelui, si am vazut ceea ce credeam ca nu voi vedea in viata mea. Fenomenul mult asteptat un an intreg de cei care il mai vazusera, o viata intreaga de un simplu muritor ca mine.
 |
| Piramida de pe Ceahlau. |
