Nici nu stiu cand a trecut atata timp, de cand nu m-am mai uitat in oglinda si am inceput sa vorbesc ca o nebuna cu mine. Nici nu stiu in cat timp mi-am pierdut increderea in mine, pentru ca mai tarziu, mult mai tarziu, sa o pot recastiga.
Imi privesc ochii verzi in fiecare zi in mica oglinda din geanta si constiinta imi spune Sunt cei mai reci ochi pe care i-am intalnit vreodata. Poate m-am schimbat prea mult. Poate nu mai am nimic din vechea eu; poate chiar sunt de gheata acum. Cine stie.
Tot ce stiu este ca mi-e greu. Mi-e greu sa ma privesc cu totul intr-o oglinda si sa-mi spun: Uite ce am crescut! Mi-e frica.
M-am dezamagit de multe ori; am pierdut lupta in fata orgoliului de nenumarate ori. Am plans degeaba pentru niste persoane care nu meritau nici macar o privire aruncata spre ei.
Lumea minte. Inima minte. Creierul minte si el. In cine sa mai ai incredere, daca nu ai incredere in primul rand in tine? In cine sa mai speri, daca tie ti-a murit speranta?
De ce sa privesti natura umana ca pe un lucru sfant, cand de fapt, e un lucru marsav si mincinos? Oamenii sunt nehotarati. Sunt niste fiinte controlate de tehnologie, niste fiinte drogate cu propriile aberatii.
Natura umana se ingroapa in intrebari pentru ca mai apoi sa dezgroape raspunsuri.
Daca toate mint. Increde-te in inima 🙂
Si inima minte cateodata.