Nu inteleg de ce degetele mele tasteaza concluzia. Poate nu e prea tarziu…Si totusi nu merit sa-ti spun ca te iubesc. In mine e un gol negru, pe care nu stiu daca il merit. Dar daca poti, te-as ruga sa treci pe aici si sa-l faci sa dispara.
De fiecare data cand inchid ochii te vad pe tine iesind pe usa aceea. Si sunt speriata, pentru ca povestea noastra nu are nici macar un inceput. Si nu vreau sa fie un sfarsit fara un inceput.
Nu e niciodata tarziu sa-ti arat cine sunt, sa ma vezi cu adevarat, sa vezi dincolo de ceea ce arat ca sunt.
Asta e poate modul prin care iti spun ca daca vrei sa fii lasat in pace, asta o sa fac. O sa te las. Daca o sa vrei sa fii singur, o sa plec si o sa ma intorc atunci cand ma vei chema. Desi vreau sa stau cu tine mereu, trebuie sa fac si sacrificii.
Nu vreau sa-mi spui ca ma iubesti. Nu inca. Vreau doar sa ma accepti si sa ma lasi sa cresc in timp ce iti privesc zambetul. Vreau doar sa ma lasi sa visez in timp ce ma privesti pe sub genele lungi pe care sunt sigura ca nimeni nu le-a remarcat pana acum.
Vreau doar sa ma lasi sa te cunosc asa cum nu a mai facut-o nimeni pana acum.
Vreau sa ma lasi sa sper mai departe, pentru ca niciodata nu e prea tarziu.
Nu pentru speranta.
Nu pentru vis.
Nu pentru iluzie si nu pentru obsesie (ai grija).
Incerc pe cat posibil sa am grija.