Inchid ochii. Ii deschid si zambesc. Ma trezesc acolo unde doream sa fiu, intr-o lume necunoscuta, intr-un alt univers, singura, doar eu si cu mine.
Pasesc spre o gaura neagra si ma las purtata de curentul slab ce vine din interiorul ei. Si cad.
Astept sa ajung undeva jos si sa ma lovesc, dar nu se intampla asta. Stau si plutesc, trasand in jurul meu linii cu degetul in intuneric.
Simt cum imi explodeaza capul. Cuvinte lungi si neintelese imi inunda mintea subreda. As face ceva, le-as scoate cu forta daca as putea, sau le-as diminua din intensitate, doar ca sa ma lase durerea de cap, sau macar sa il mai tin putin prins de trup.
Imagini din trecut se deruleaza prin fata irisilor ochilor mei. Incepe sa-mi fie teama. Incepe sa-mi fie frig.
Incerc sa ating ceva in jurul meu, sa gasesc ceva de care sa ma prind, sa raman intr-un singur loc, fara sa mai cad intr-un gol.
Ochii mi se invart haotic in cap. Adrenalina incepe sa-mi curga prin venele acum incarcate de presiune.
Mi-e frica de sfarsit. Mi-e teama ca voi ajunge intr-un final sa aterizez pe ceva tare, sa nu ma mai ridic, si sa simt in jurul meu ceva cald, care in intuneric s-ar vedea tot negru. Dar in realitate ar fi rosu. Sangele meu.
Acum aveam sa fiu singura, sa ma linistesc, sa-mi scot gandurile si sa le insirui in intunericul nemarginit.
Acum aveam sa fiu eu, trup si suflet, doar ca separat unul de celalalt.
Aveam sa fiu eu, pierduta intr-o mare necunoscuta de nimic, cu miros intepator de prostie acumulata, intr-un univers paralel cu tot ce a existat.
Ouch .
Frumos de dureros .
Dureros de relevant .
Multumesc…cred
Dar paralelul este oblic ca si realitatea si cele doua planuri se intersecteaza mai des decat am dori…
Nu si in cazul meu
Ooo, ba daa, caci ce este imaginatia daca nu perceptia realitatii din perspectiva umana?
Nu stiu ce sa raspund la asta.
Nimic, nu esti obligata.
Nu, ai dreptate. Dar imi e greu sa explic de ce iti dau dreptate.
Mersi 🙂