Zilele trec din ce în ce mai repede. Simt cum mă apropii de acei ani la care nimeni nu visează. Regret. M-am maturizat brusc; nu am avut parte de destulă copilărie. Mai vreau păpuși, ursuleți de pluș…
Zilele sunt din ce în ce mai pline. Oameni plini de griji și suferințe trec abătuți pe lângă mine pe stradă.
Mă opresc. Mă uit atent în jurul meu și simt cum sufletul îmi îngheață, îl simt cum se sparge.
Dacă aș putea, aș lua fiecare om în parte și i-aș asculta povestea. L-aș lăsa să plângă pe umărul meu. Aș plânge cu el.
Dacă aș putea, aș strânge de mână fiecare om în parte. I-aș aminti că nu e singur, i-aș aminti că sunt acolo pentru el, pentru a-i asculta povestea. Prin ochii lor aș vedea realitatea altfel. Prin ochii lor aș vedea defectele ce nimeni nu le poate ascunde. Prin ochii lor aș vedea durere și lacrimi ce stau să cadă.
Nu se mai merită. Eu vreau să fiu acolo. Vreau să fiu acolo lângă oricine, lângă orice.
Vreau să înfrunt realitatea.
Vreau să lupt.
Esti atat de in varsta pe cat te simti. Lasa-ti sufletul de copil la locul lui si vei trece prin toate cu zambetul pe buze 🙂
Nu mai pot face asta. S-au dus acele vremuri…
Pacat…
Știu…
Esti sensibila..si ai un suflet frumos..
Îți mulțumesc:*
De unde atata bunatate ? Vreau si eu. Macar un gram .
O ai și tu. Nu ai descoperit-o încă :*.
Daca maturitatea ta are stropi de bunatate e destul de bine atunci cand o pierzi sa iti faci griji :*
Asa e:*