Tu, suflet rătăcit într-un corp hoinar pe pământ, iartă-mă. Iartă-mă pentru ce urmează să fac. Iartă-mă, dar o să-mi pun capăt viselor.
Am visat prea mult in neant. Totul a murit în jurul meu. Totul s-a dus. În cine să mai cred? În mâinile cui să-mi las rămășițele bietului meu suflet? Am tot cârpit și rupt bucăți din el crezând că e bine. Am avut speranțe deșarte și l-am distrus. Oare ce dracu’ a fost în capul meu? Spune-mi ce-am greșit, ce nu am făcut bine.
Atâtea întrebări fără răspuns, atâtea răspunsuri fără niciun înțeles. Acum a venit momentul. Iartă-mă căci renunț. Prea multe dureri, prea multe lacrimi pentru nimic. Ochii mei sunt acum secați de lacrimi, deși am nevoie de ele mai mult ca oricând. Mi-e dor să simt căldura lor pe obrajii mei. Mi-e dor să plâng, dar de fericire. Vreau să alung tristețea din viața mea și să o schimb. Să mă schimb.
„Nicăieri” e o destinație căutată. Multe suflete rătăcite pleacă spre nicăieri și găsesc ceea ce caută. Voi pleca și eu. Cred că așa e cel mai bine pentru mine, pentru el, pentru toți.
Plec de nicăieri spre nicăieri.
Iartă-mă.
Daca esentele pe care oamenii le stimeaza atat de mult, fara sa le iubeasca, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai ramane decat curajul amagirilor. Sa ramanem adica aici pe pamant, sa ne compromitem si sa ne lichidam ca amagiri intre amagiri. Esentele ne distrug dincolo de lume: este o distrugere mai interesanta, dar nu mai dureroasa. A te distruge cu toti amaratii acestui pamant. Este o renuntare mai mare, mai trista, mai nemiloasa.
"Este o distrugere mai interesanta, dar nu mai dureroasa". Bine punctat.