Visator

Mergea pe stradă de unul singur. Se lăsa bătut de picăturile din cer. În jurul lui se vedea ici colo câte o umbrelă rătăcită ce se grăbea să ajungă spre casă la adăpost. Doar el nu se grăbea.

Visa. Stătea şi se gândea la tot ce s-a întâmplat doar din vina lui, la ochii ei verzi şi la părul ei castaniu. Era fata cu ochii de jad; aşa o ştiau toţi prietenii lui. Se lăuda că are parte de o prinţesă cu suflet mare. Împreună împărţeau o iubire nemărginită şi erau cei mai fericiţi împreună. Până astăzi când el şi-a dat seama că nu o merită şi au sfâşiat orice legătură.
În acel moment ploaia începuse şi afară dar şi pe obrajii ei de porţelan. Rimelul îi desena acum în jos pe faţă linii drepte de supărare. Îi era frică de acest moment şi spera să nu se întâmple niciodată; dar se întâmplase.

S-a aşezat în drumul lui spre casă pe o bancă udă. Nu-i păsa că ploua torenţial; el trebuia să mediteze la greşelile făcute. Se gândea că mereu fusese un visător. Îşi amintea acum fiecare moment petrecut cu ea, fiecare atingere, fiecare sărut… Mereu trăise din amintiri şi vise. Mereu visa ce avea de gând să facă în loc să gândească pe moment. Asta era el, un visător.

Un visător pierdut. Un visător care pleacă din nicăieri spre nicăieri.

Acum era un visător trist şi singur. Şi-a înălţat ochii spre cer şi a rostit în şoaptă: