Dezamăgire

Mi-a spus că mă va aştepta la intersecţia dintre Caragiale şi Ştefan cel Mare la ora 18. Mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi că i-ar plăcea să ne plimbăm în timp ce-mi vorbeşte.
În timp ce stau şi îl aştept mă gândesc la ce mi-a spus aseară. Mă gândesc la faptul că el, care nu ştia absolut nimic, îmi spunea mie că nu dau răspunsul corect. Cine dracu’ se crede? Mă uit la ceas: 18:09. Deja mă scoate din sărite că întârzie. Mereu a trebuit să-l aştept eu pe el; dar aşa am ocazia să zâmbesc amintindu-mi ziua de azi.

* Cu 8 ore înainte *
– Poftim, ăsta e caietul.
– Mersi că mi l-ai adus. Când să ţi-l dau?
– Mâine ar fi ok.
– Bine, îţi dau mâine un mesaj. Ceva mă reţinea să-i spun ce gândeam. Mă enerva conversaţia asta monotonă. Până la urmă mi-am făcut curaj şi i-am spus: De ce nu mi-ai mai răspuns aseară? Dacă ai început conversaţia de ce nu ai stat să o termini la fel cum ai început? M-ai lăsat vorbind singură.
– Păi, ummm, nu mai puteam sta şi a trebuit să ies. Da da, sigur, acum stai să te şi cred. M-am uitat urât la el dar nu a părut să-i pese prea mult. Mi-a dat caietul şi a plecat.

* Înapoi în prezent *
18:15. Furioasă, mă întorc şi fac 3 paşi. Vreau să plec. M-a dezamăgit; mi-a spus că vine şi nu a mai apărut. Îmi dau seama că nu-mi mai pot opri lacrimile şi mă aşez pe o bancă şi plâng. Nu am realizat când a venit, decât atunci când nişte degete lungi bine cunoscute îmi dădeau un şerveţel.
– Scuză-mă. Doar atât a reuşit să-mi spună. Putea citi furia în ochii mei, dar părea nepăsător.
– La ce dracu’ ai mai venit la ora asta? Ce cauţi aici? Mi-e foarte clar că te-am întrerupt din ceva important de nu ai putut ajunge fix la 6 aşa cum mi-ai spus. Ai vrut să vorbim? Vorbeşte singur cum am săcut şi eu până acum.

– Denisa… Ascultă-mă, te rog.
– Nu, nu eu trebuie să ascult. M-am săturat să tot ascult. Toţi vreţi să fiţi ascultaţi, doar eu nu pot fi ascultată. Lasă-mă în pace! Nu mai vreau să aud de tine. Poftim caietul ăla nenorocit pentru care a trebuit să rupi tăcerea dintre noi. Scuzele mele că nu am putut să mă descurc fără tine. Am crezut că mai există o speranţă. Am crezut că pot să te fac să-ţi regăseşti sufletul; dar se pare că m-am înşelat. Tu nu vrei să ai un suflet.

L-am privit în ochi pentru ultima oară şi am plecat. Aveam privirea înceţoşată de la lacrimi, dar nu-mi păsa. Ştiam că trebuie să plec de acolo şi să nu privesc înapoi.
M-am pierdut. M-am dezamăgit şi am fost dezamăgită.