Blog

Dincolo de prefaţă

Interesantă tema propusă de Lotus pentr Blog Power 62. Tema sună cam aşa:
Interviul vieţii. Ţi se dă ocazia să iei un interviu oricărei persoane doreşti tu de pe glob.
– Pe cine alegi pentru acest lucru şi de ce?
– Care sunt cele mai fierbinţi întrebări pe care doreşti să i le pui?
– Dacă ai putea realiza intreviul într-un format inedit, care să nu implice neapărat două scaune şi o masă între voi, cum ai face-o?

Dragă Lotus, lasă-mă să fac acest articol mai personal şi să mă adresez fix ţie. Aşa şi restul cititorilor o să îşi imagineze că sunt în locul tău şi vor înţelege mai bine, zic eu, următoarea poveste.

Când aveam vreo 4-5 anişori obişnuiam să strig în gura mare că vreau să fiu „psilogog”; era un cuvânt mult prea complicat pentru mine şi cei din jur se amuzau mult pe seama asta. Dar eu mă încruntam şi spuneam în continuare cât de tare îmi doresc să fiu „psilogog”. Am crescut şi am reuşit în sfârşit să pronunţ psiholog, dar uşor uşor gusturile mi se schimbau: am început să mă uit doar la filme violente, macabre chiar şi acest lucru mi-a dezvoltat curiozitatea. Dacă era până şi un mic accident pe stradă, doi neatenţi „pupându-se” în sensul giratoriu, eu îl rugam pe tata să meargă mai încet ca să pot să văd cât mai multe din cele întâmplate. Astfel, am ajuns să-mi doresc să urmez dreptul pentru criminalistică. Problema, dacă pot să îi spun aşa, era faptul că „psilogogia” încă îmi bântuie sertăraşele minţii şi mă face să plec urechea şi către arhivă, implicit către creier, chiar dacă inima îmi spune că vocaţia mea este criminalistica.
Să presupunem că iau bacu’, termin facultatea şi ajung psiholog. Ce ar trebui să fac? Practică, să îmi depun CV-ul la o clinică particulară? Sau întâi de toate să-mi îndeplinesc visul din copilărie? Cred că asta voi face, mă voi întoarce în timp, pe când aveam 6-7 anişori. Atunci eram o fire sociabilă, poate mult prea sociabilă, drăguţă, cu gropiţe şi foarte miloasă. Inima mea se lăsa pradă oricărui necaz, chiar dacă acesta era mic şi subţire cât un fir de păr. Totuşi, la o vârstă atât de fragedă, aveam vise mari. Îmi doream nespus să pot să discut cu un deţinut sau cu un copil orfan, uitat într-un colţ al unui centru de plasament. Mereu am spus că aceste două extreme – puritatea unui copil cu o soartă grea şi răutatea unui criminal – sunt ca nişte cărţi cu o copertă viu colorată, lucrată manual, cu frumoase broderii pe margine, scrise de o mână pricepută. Dar, dincolo de prefaţă, în general, se ascunde o poveste tristă, dacă nu tragică, ce a marcat viaţa sau imaginaţia autorului. Aşa mi s-a părut şi mie: dincolo de veselia ce îi este oferită în centru de plasament, alături de alţi copii abandonaţi, un copil orfan este ca o carte scrisă alb pe negru şi nu negru pe alb. Asta se poate spune şi despre un deţinut: se poate – sau nu – ca în timpul arestului să realizeze ce a făcut şi să încerce să-şi remedieze greşeala având un comportament bun în închisoare. Majoritatea oamenilor spun ” E un criminal! A ucis, trebuie să moară şi el!” sau ” E un violator! Dacă era în toate facultăţile nu făcea ce făcea!” dar nu cred că stă cineva să se gândească la ce urmează. Nu cred că cineva îşi poate imagina prin ce chinuri trec aceşti oameni, chiar dacă sunt răi. Nu sunt nişte haimanale; sunt oameni, chiar dacă pentru unii sunt nişte animale fără suflet care merită omorâte. Cred că undeva în mintea lor rămân nişte sechele care îi vor urmări pentru tot restul vieţii, sechele care poate îi vor aduce în pragul nebuniei.

Nu cred că e vreo întrebare mai „fierbinte” pe care aş dori să o pun ori orfanului, ori deţinutului. Cred că mi-ar plăcea să încep pur şi simplu cu o prezentare a mea, să pot să mă împrietenesc cu acea persoană, pentru că în ambele situaţii intervine procesul de inhibare, chiar dacă unii nu pot înţelege cum un deţinut poate să se închidă în el. Cum spuneam, şi ei sunt oameni. Revenind; după ce m-aş prezenta şi i-aş lăsa să mă cunoască şi să vadă că sunt de partea lor, le-aş pune întrebări simple şi aş aştepta. Cred că tot ce aş vrea să aflu va veni fără să pun prea multe întrebări, chiar dacă va dura ceva până să primesc toate răspunsurile pe care le doresc.
Nu cred că e prea important locul în care mă aflu cu acea persoană în momentul discuţiei. Cred totuşi că aş putea să ies în parc în situaţia în care „interviul” meu are ca intervievat copilul orfan. Mi-ar face plăcere să îi cumpăr o jucărie, să rămână cu o amintire frumoasă de la mine şi de ce nu să-i ofer o îngheţată şi o promisiune că mă voi întoarce şi îl voi vizita.
În ceea ce priveşte deţinutul… cred că fiecare loc în care am putea povesti ar fi unul încărcat de tensiune, totul fiind în perimetrul închisorii. Dar ce contează locul, când experienţa poate fi unică în viaţă?

Sper că va plăcut povestea.
Alte articole scrise: Interviu inedit, Iartă-mă, sunt om!, Interviu cu un… vampir, Un interviu.

Denisa

Autoare. Vindecătoare prin cuvinte. Om

9 comentarii

  1. De data asta îţi doreşti o experienţă unică în viaţă. Spersă nu te dezamăgească un astfel de interviu dacă vei avea ocazia să-l obţii vreodată.

    Să ai o zi bună în continuare.

  2. Sper și eu să se îndeplinească. O zi bună și dumneavoastră.

  3. Verisoara mea a terminat Asistenta Sociala si a facut practica cu detinuti si copii orfani 🙂

  4. Iii, ce tare <3

  5. Anonim spune:

    Cand lucrezi cu astfel de cazuri, in primul rand trebuie sa ai puterea sa te detasezi – daca il interiorizezi pe fiecare din ele, la un moment dat ajungi o epava emotionala…

  6. Interviu cu…Lotus :)) faina ideea! 😀

  7. Mersi, Liviu:))

  8. Frumos…

  9. Multumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *