Fugim de noi

Mă aşez pe marginea patului cu lacrimi în ochi şi deschid albumul amintirilor. Te-ai schimbat mult. Sau poate eu m-am schimbat? De obicei eu recunosc când mă schimb, iar dacă acum nu recunosc schimbarea, nu cred că e de bine. Mai dau încă o pagină plină cu memorii şi parcă o greutate mi se aşează pe suflet. Câte zile au trecut de când nu ne-am mai vorbit? Câte zile au trecut de când nu am mai primit niciun salut plictisit peste umăr? Câte zile? Nu am destule degete şi nici dacă mi le dai şi pe ale tale nu le putem număra. Eşti mulţumit sau nu unde s-a ajuns, asta o ştii doar tu.
Ştii…sunt visătoare, dar realistă; nu pot spune că m-am gândit prea departe şi odată ţi-am şi zis că e o absurditate să visez la o relaţie veşnică… dar crezi că merit? Că merităm despărţirile astea ameţitoare? Crezi că ne fac bine?
Dragule, îţi spun eu: nu fac decât să ne distrugă; ne fură vise, ne zdrobesc speranţe. Ne fac să ne fie frică de propria reflexie din oglindă.

Mai învârt o filă din viaţa mea şi dau din nou peste tine şi peste toate amintirile frumoase de care am avut parte împreună. Nu-mi mai pot controla lacrimile şi le dau frâu liber să curgă pe obrajii mei. Privesc peste paginile albumului, conştientizând că sunt doar nişte foi goale pe care memoria mea developează amintiri.
Tu nu observi? Încercăm să fugim de noi şi nu ne iese! De fiecare dată când spun că am scăpat fără vreo privire de a ta, faci ceva şi îmi sari în cale! Ce să facem dacă încercăm să aruncăm la gunoi ceva ce am clădit împreună?
Nu am nicio pretenţie; nu cred că ar trebui să am. Dar când te văd, vreau să-ţi adresez o întrebare: Doar eu sunt cea invadată de amintiri? Dacă da, atunci eşti un om fără suflet.

Mă pierd în mii şi mii de gânduri şi las albumul să-mi cadă din mâini.
Vreau să uit de tine…
Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?