Blog

E vina mea

Deciziile sunt greu de luat, mai ales atunci când vrei să uiţi persoana pe care o iubeai cândva. De ce ne complicăm viaţa? Sau mai degrabă de ce alţii ne complică viaţa şi nu îi dau voie să-şi urmeze cursul? 
Obstacole şi intersecţii sunt la orice pas în viaţă; trebuie doar să ştim ce decizie să luăm la momentul potrivit. Dar oare tu, ca orice alt om, ai putea să-ţi laşi sentimentele, să le ascunzi şi să le uiţi, doar pentru că persoana dragă a greşit? E greu, dar uite că se poate. Totul depinde de tine, de mine, de noi, de firea umană, de felul nostru de-a fi.
Am râs, am aruncat priviri pe ascuns, am zâmbit timid, am primit îmbrăţişări, am iubit, am fost părăsită, am plâns. Contează oare toate astea, dacă stai şi te gândeşti că viaţa e alcătuită din trei părţi? Trecut, prezent şi viitor? Pentru mine contează: trecutul mă face să-mi aduc aminte de momente frumoase, mă face să mă enervez pe mine pentru momentele în care am fost naivă, mă face să-mi văd greşelile. Mă învaţă o lecţie. Prezentul mă face să simt că trăiesc, mă face să realizez că este un derivat al trecutului pentru că secunda de acum devine secunda de atunci şi tot aşa. Prezentul este un profesor care ne pregăteşte pentru viitor. Dar viitorul? Să fie oare „destinul” definiţia perfectă pentru viitor? Mnu, nu cred. Încă nu ştiu să dau o definiţie pentru viitor. Temă: de căutat una.
Viaţa e un puzzle nenorocit cu multe bucăţi pierdute. În loc să căutăm acele bucăţi, suntem tentaţi să le pictăm chiar noi, să le decupăm din carton şi să sperăm că o să se potrivească în locurile lipsă. Dar… ţi se pare un lucru normal? 
Poate…poate e vina mea. Nu. Sigur e vina mea. Poate sunt prea impulsivă, prea recalcitrantă câteodată, prea copilăroasă. Dar crezi că ar fi fost mai bine fără toate astea? Crezi că aş fi fost altfel? Îţi spun eu: Nu. Aş fi fost exact la fel ca „celelalte”. Aceste lucruri – în plus sau în minus – mă făceau (mai) unică decât restul. Eu nu eram „restul” niciodată. Eram doar eu.
Poate mi-am dorit mult prea mult să fiu singura fată şi probabil asta te-a determinat să ai grijă să fim două. Nici nu mai ştiu dacă să mă deranjeze sau nu. Minţeai frumos, ştii? Şi ce e cel mai dureros, minţeai bine. Ai făcut totul să pară roz şi vesel şi m-ai făcut fericită. Asta conta pentru mine.
 Asta a fost atunci. Dar acum? Acum probabil încerci să-mi testezi limitele, să vezi cât rezist fără tine, să vezi dacă te poţi juca cu mine la distanţă. Cu părere de rău îţi spun că, odată cu tine, am învăţat să lupt, să nu tac şi doar să fac, am învăţat că răzbunarea nu e o soluţie deşi e tare tare dulce. Dar nu mai contează toate detaliile astea minore, când am învăţat să nu-mi mai pese. Te doare? Nu-i nimic. Şi pe mine m-a durut.
Nu am vrut niciodată să fiu posesivă sau să te sufoc. Întotdeauna luam decizii după programul tău, deşi ştiam că astfel dădeam dracu’ tot programul meu. Dar ce conta atâta timp cât eram împreună? Acum totul pare inutil şi lipsit de culoare. Patetic e cuvântul cheie. 
E vina mea. Nu. M-am învinovăţit prea mult pentru nimic. 
S-au dus acele vremuri. Trecutul e îngropat. Ţin capul sus şi ochii nu-mi sunt plecaţi.
Nu am vrut niciodată să-ţi lipsesc când eşti singur. Vreau doar să-ţi lipsesc atunci când ai totul, şi chiar dacă ai tot, să simţi lipsa mea! Atât.
Îmi doream să mă iubeşti atunci când meritam mai puţin. Atunci aveam cea mai mare nevoie de iubire.
E vina ta.

Denisa

Autoare. Vindecătoare prin cuvinte. Om

2 comentarii

  1. …inceputul e …WOW..Wow! ..foarte adevarat si foarte bine punctat …cat despre final .. lovitura sub centura ..!

  2. Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *