Când m-am trezit totul părea atât de nou şi străin până să-mi dau seama unde eram de fapt. Am încercat să mă ridic din pat, dar brusc povestea spusă de Anioşka s-a năpustit asupra mea şi m-a trântit înapoi pe pernă. Am închis ochii şi am început să plâng din nou. Într-un final am adormit.
Când am reuşit să mă trezesc din nou, după 2 ore, am coborât la recepţie pentru a vedea unde sunt colegii mei. Eram încă în pijama, cu părul nearanjat şi nemachiată. Dar aşa mă trezisem: nu-mi păsa. Mă lovisem în somn de un gând care nu-mi dădea pace şi se părea că nu aveam să scap de el până când nu-l făceam să devină realitate. Cu timpul prin actorie câştigasem mulţi bani, mai ales că toate cheltuielile erau suportate de „părintele” nostru, cel care de altfel deţinea şi echipa de actori din care făceam parte, deci contul meu era plin şi nefolosit. O recepţionistă drăguţă mi-a spus că plecaseră deja la repetiţii şi că s-au gândit că îmi era rău şi nu m-au deranjat. Am urcat înapoi în cameră, am făcut un duş, m-am îmbrăcat şi am plecat grăbită spre teatru.
Când am ajuns repetiţiile erau în plină desfăşurare, pregătindu-se echipa pentru spectacolul din acea seară. Erau toţi agitaţi şi emoţionaţi şi în acelaşi timp obosiţi; ne era greu să prezentăm un spectacol de 4 ore, ca a doua zi să-l luăm de la capăt.
Uitându-mă spre scenă am văzut momentul în care Arlene se prefăcea beată, conform scenariului, atunci când Mike se oferea să o ducă acasă. Stând acum lângă uşă mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea să stau printre spectatori, să admir şi să aplaud actorii. Acum eu eram un om dornic să primească aplauze şi îmi era dor să stau să privesc şi să bat din palme. Văzându-mă de pe scenă, Arlene se opri din lălăit şi se uită spre mine îngrozită.
– Doamne, Anelise, de ce eşti aşa palidă? Ce e cu tine? Poţi juca în seara asta?
Nu am putut privi în ochi făptura asta adorabilă. Era tunsă scurt şi avea părul făcut ţepi de un roşu aprins.
– Arlene, unde e Alexander? Am întrebat eu fără să-i ofer vreo explicaţie. Alexander era „tatăl nostru”, regizorul şi scenaristul nostru.
– E sus la lumini. Te simţi bine? m-a mai întrebat ea o dată.
– N-am nimic, mulţumesc. Mai sec de atât nu puteam să-i răspund. Am plecatt de lângă ea schiţând un zâmbet strâmb. Până să mă întorc să mă uit – pentru ultima oară se pare – la scenă, ea deja le povestea tuturor cum că vreau să merg la Alexander.
Era acolo unde mi-a spus Arlene că-l voi găsi: la lumini. Alexander era un tip de treabă, la vreo 55 de ani, glumeţ şi care se comporta excelent cu noi. Mereu venea şi verifica luminile după ce erau montate, ca să fie el sigur că totul era cum îşi dorea. S-a uitat curios la mine când m-am apropiat şi l-a rugat pe ajutorul lui să se retragă.
– Anelise, te simţi bine? m-a întrebat el grijuliu, punându-şi o mână pe umărul meu.
– Alexander… mi-e şi ruşine şi frică să ţi-o spun, dar am luat o decizie. A venit pitica aceea, Marlen, care ştie toate rolurile pe de rost, deşi încă nu s-a urcat pe scenă. Trebuie să mă înţelegi, în toţi aceşti ani mi-ai fost ca un tată, m-ai ocrotit, ai fost alături de mine şi m-ai făcut să uit trecutul. M-ai îmbrăcat cu cele mai scumpe haine, m-ai urcat pe cele mai celebre scene ale lumii şi m-ai făcut cunoscută. Dar nu mai pot trăi aşa, Alexander. Am hotărât că e vremea să plec, să încep o viaţă nouă şi să las pe altcineva să aibă parte de aceeaşi faimă ca şi mine. A venit vremea să mă întorc în trecut şi să întrept toate greşelile făcute. Dă-i o şansă lui Marlen, chiar din seara aceasta. Oferă-i rolul meu şi îţi garantez că nu va dezamăgi pe nimeni.
Alexander mă privea uimit. Devenise serios şi în acelaşi timp îndurerat. Privirea lui mă înfricoşa şi mă sfâşia de durere. M-am apropiat de el, mi-am lăsat capul pe umărul lui şi am dat frâu liber lacrimilor să-i păteze cămaşa în carouri. Am simţit cum tremură şi în curând umărul meu gol simţea căldura lacrimilor lui.
– Anelise, nu te pot opri deşi mi-ar plăcea să o fac. Toţi ne abatem de la destin şi când o facem totul iese mai bine. Poate aşa e cel mai bine: să pleci şi să schimbi totul. Să uiţi totul şi să o iei de la început. Doar promite-mi că o să te gândeşti mereu la noi şi o să vii să vezi cum Marlen va creşte şi va fi o actriţă frumoasă, zveltă şi plină de viaţă, aşa cum ai fost şi tu. Promite-mi asta şi eşti liberă să pleci.
– Alexander, nu vă voi uita nicio secundă. Mi-aţi fost familie aproape 10 ani te zile, m-aţi crescut şi v-aţi bucurat de succesul meu. Un pui nu-şi uită niciodată familia, şi mereu se întoarce unde îi e locul. Poate mă voi întoarce pe scenă şi eu, dar nu acum. În public o să mă vezi în primul rând aproape la fiecare spectacol şi o să vezi cum luminile reflectoarelor îmi vor da de gol lacrimile. Dorul mă va sfâşia dar nu voi înceta să vă contactez. Promit.
O ultimă îmbrăţişare de la Alexander şi o ultimă privire îndurerată spre scenă. Nu puteam să dau cu ochii de ceilalţi; ştiam că ei nu m-ar lăsa să plec.
M-am întors cu un taxi la hotel şi mi-am făcut bagajul. În tot acest timp am vărsat lacrimi şi am lăsat rimelul să mi se întindă pe obraji, să păteze şerveţele şi lenjeria de pat.
M-am aşezat pe marginea patului, am luat o foaie de hârtie în mână, un pix şi am început să las negru pe alb ultimele cuvinte pentru familia mea adoptivă. Urma să las scrisoarea la recepţie, sau poate în uşa Anioşkăi.
Nori negri aducători de furtună se lăsau deasupra Moscovei. Eu nu aşternusem încă niciun cuvânt pe hârtie pentru că lacrimile mă împiedicaseră să o fac. Decizia fusese luată şi nu aveam de gând să dau înapoi. Trebuia să-mi înfrunt destinul.
