Privesc pierdută pe geam cum florile copacilor se scutură. Stau cuminte și cu respir sacadat exact ca atunci când vreau să aud ploaia; doar că acum nu plouă din cer. Plouă cu amintiri în minte și-n suflet. Plouă cu speranțe deșarte și cu un miraj nevăzut încă. Plouă cu iubire amestecată cu ură, la un loc cu nerăbdarea.
Ce se întâmplă cu mine? Cine am devenit și ce simt de fapt? Iluzii. Dulci iluzii care mă hrănesc și care îmi potolesc setea cu vinul lor sec. Iluzii care vin și pleacă, de pe un aeroport al imaginației.
Nu (mai) sunt întreagă. Corpul meu tânjește după acea parte a sufletului meu ce e de mult timp incinerată.
Astăzi am mers la mormântul sufletului meu, am luat cenușa lui în mâini, am plâns și mi-am luat adio. Am stat acolo și i-am povestit totul, cu bune și cu rele, amintirile mele făcute de la plecarea lui.
Mi-am luat adio pentru că știam ce e în mintea mea: trebuia să merg mai departe și fără acea bucată din mine, chiar dacă nu vroiam asta, chiar dacă știam că-mi va fi foarte greu.
Am promis că rămân mereu cu amintirile în bucata de suflet rănită, dar rămasă întreagă, ca să nu-mi pierd ultimul gram de umanitate.
Astăzi Calipso nu știe cine este, unde este și dacă se va întoarce.
