Când te-am privit în ochi, am ştiut că toată ura pentru tine se risipise.
Dintr-o dată m-am simţit mai uşoară, de parcă sufletul meu reuşise, în sfârşit, să-şi găsească liniştea după lungi căutări. Reuşisem să mă desprind de pământ -şi la propriu şi la figurat- şi mă simţeam bine.
Nu credeam în a doua şansă. Nici nu ştiu dacă acum cred. Nu ştiu ce să mai cred, mai bine zis. În mintea mea de la o vreme e un haos total şi deşi e ciudat, cred în el, chiar dacă fac unele lucruri aruncându-mă orbeşte cu capul înainte. Nu m-am lovit până acum niciodată.
Mi-am dat seama că mai presus de orice sentiment negativ stă tot iubirea. M-ai făcut să realizez că viaţa nu se rezumă doar la sfinţenie, relaţii şi onestitate, ci la nebunii şi ciudăţenii, la aşa-numitul „trăit din plin”. Astăzi am deschis ochii şi am văzut cam după cât timp pot pune etichete oamenilor şi asta a fost ca o lecţie de morală pentru mine. Dar ştii ce? Nu vreau să scriu despre morală. Vreau să scriu despre mine, despre tine, despre noi, cuvintele cheie din această ecuaţie.
Eu? Te iubesc necondiţionat, trăiesc şi simt iubirea cu adevărat. Încerc mereu să îţi atrag toată atenţia asupra mea şi de foarte multe ori se pare că îmi iese.
Tu? Tu eşti un parşiv. Da, cred că ăsta e cuvântul potrivit. Îţi place să joci murdar, îţi place să împarţi cărţile pentru ca jocul să se desfăşoare după regulile tale. Dar soarta, spre dezamăgirea ta şi a altora, îţi ţine parte doar o dată, după e doar joacă de copii şi învârtit pe degete.
Ce mă (mai) fac eu cu tine? Te iubesc. Am intrat în jocul ăsta şi nu mai vreau să ies niciodată. Vreau să râmân mereu în braţele tale, să te ţin de mână şi să te sărut, ca pe un copilaş, pe nas. Zilele vor trece şi îmi va fi din ce în ce mai dor de tine…Of, copil, ce mă fac eu cu tine!?!