Ea nu mai vine…

Abia după ce ea pleacă realizezi că îţi lipseşte.
Observi asta doar în dimineaţa asta rece, când dai cu mâna peste perna de lângă tine şi nu simţi nimic. Te foieşti în pat şi abia când soarele ajunge şi pe noptiera de lângă pat observi praful de două degete pe care ea obişnuia să-l şteargă odată la două zile. O să se întoarcă… e prima propoziţie pe care o spui în dimineaţa asta. Toate s-au întors. Şi ea se va întoarce. Gândul acesta îţi dă viaţă şi treci mai departe. Laşi patul nefăcut, fiind sigur că îl vei găsi aranjat când te vei întoarce din oraş. Ocoleşti noptiera, doar ca să nu te uiţi încă o dată la praf, ştiind că ea se va ocupa din nou de el.

Totul e exact la fel pentru tine. Eşti setat pe ideea că va veni într-un final. Te las să te obişnuieşti cu ea. O să regreţi la un moment dat. Când te întorci acasă vrei să o strigi. Dar simţi de la uşă că ceva nu e în regulă şi te opreşti. Asculţi puţin şi aştepţi ca ea să apară din bucătărie, aşa cum o face mereu, să te strângă în braţe şi să te sărute scurt pe gât. Dar nu vine. Ea nu mai vine. O cauţi în casă, începând cu bucătăria, ca să ajungi în dormitor şi să vezi praful plutind spre noptiera deja prăfuită în lumina amurgului, şi patul răvăşit aşa cum l-ai lăsat de dimineaţă. Realizezi că eşti singur. Te simţi singur.
Abia acum te gândeşti atent la cuvintele ei de după o ceartă: Toţi bărbaţii au nevoie de o femeie. Fără o femeie nu existaţi, fără o femeie sunteţi singuri. Poate nu ştie ea totul despre maşini, poate te sună ca disperata când face pană şi habar n-are cum să schimbe roata, poate ţi-a distrus maşina şi nervii când a pus benzină în loc de motorină. De asta eşti tu bărbatul în casă, să te ocupi de maşina ei, în timp ce ea are grijă de tine ca o mamă, te aşteaptă mereu cu o mâncare caldă şi îţi suportă ieşirile.

Te simţi obosit dintr-o dată. Aştepţi, uitându-te spre uşă, dar ea chiar nu mai vine. Şi te simţi din ce în ce mai singur şi speri că poate…dar nu mai vine.