Când eram mică, la micul dejun, nu mâncam altceva decât brânzică: cu verdeaţă, simplă, sau orice fel de brânzică, dar brânzică să fie! Dacă nu exista aşa ceva în casă erau două posibilităţi: ori plângeam, ori…plângeam.
Odată cu trecerea timpului a trecut şi pofta mea pentru brânzică şi am început să cred în altceva, în alt miez care conţinea lapte: dinţişorii mei de lapte şi Zâna Măseluţă. Pare absurd, pueril sau cum mai vreţi să numiţi asta, dar Zâna Măseluţă a fost mereu dincolo de „miezul de lapte”. Nu ştiu câţi dintre voi aveţi copii, câţi nu, iar dacă aş avea eu unul cu siguranţă l-aş învăţa să creadă despre Zâna Măseluţă, Moş Crăciun, Iepuraş şi toate persoanele „magice” ale copilăriei mele.
Zâna Măseluţă mi-a apărut în vis de fiecare dată când lăsam un dinte de lapte sub pernă. Atunci o vedeam îmbrăcată într-o rochie lungă, cu o baghetă magică în mână şi cu un pergament în cealaltă, pergament pe care nota mereu următorul dinte pe care îl lăsam sub pernă pentru ea. Avea mereu grijă de mine şi îmi lăsa cadouri sub pernă, de la ciocolăţică la bănuţi sau la vitamina C pe care o mâncam ca pe pâine. Era un personaj imaginar cu care am crescut şi care nu ar trebui să lipsească din copilăria nimănui.
Când mă gândesc la Miez de Lapte zâmbesc pentru Zâna Măseluţă şi îi mulţumesc că are grijă de dinţişorii mei de lapte.
Articol scris pentru Proba cu numărul 5 din SuperBlog 2013.
