Primul fluture pe care l-am văzut în această primăvară mi-a trecut prin faţa ochilor şi am simţit în suflet ecoul vibraţiei airipilor lui. Era alb, fragil, şi părea că abia şi-a deschis aripile palide. Am închis ochii.
Am zâmbit. Vroiam să întind mâna şi să-l ating, vroiam să simt efortul pe care îl depune ca să zboare. Vroiam să trăiesc pentru o secundă prin el.
Să mă simt mică. Să zbor năucă printre oameni, pe străzi, peste blocuri, fără să mă trântesc în ceva. Vroiam să mă simt eliberată de orice grijă, făcând spirale în zbor către soare. Vroiam să mă simt ca o balerină, făcând mişcări graţioase în aer.
Diafan. O viaţă-ntreagă în zbor, deasupra lumii. O viaţă-ntreagă de hoinărit, de umblat printre oameni.
Fiinţă mică. Fragilă. Înconjurată de pericole.
Când viaţa mi-ar da şuturi, să mi se rupă o aripă mică. Apoi, un suflet cald, o inimă pură şi plină de iubire să mă ia în mână şi să mă îngrijească. Să mă mângâie şi să-mi spună că totul va fi bine. Să mă ţină în palmă şi să mă ducă încet către obrazul lui. Către căldură…
Deschid ochii şi sunt tot pe stradă, dar nu mai vibrează nimic în jurul meu. Fluturele alb s-a dus, a zburat mai departe. Îţi urmează cursul vieţii.
Nu a mai rămas decât o vibraţie în suflet. O emoţie.
Emoţie care aştepta să-i vadă din nou ochii.
Ochii lui.
Pentru că atunci când privești în ochii persoanei iubite puteți zbura împreună- doar doi fluturi și cerul. Frumos! 🙂
Mulțumesc!:)