Câteodată e teribil să fii femeie, jur. Niciodată nu mi-am dorit să se schimbe chestia asta, deși cam o dată pe lună mă apucă așa niște gânduri doar, dar le țin pentru mine înainte să mă observe cineva și să se întrebe la ce dracu’ mă gândesc.
Dar mă uit așa la mine; slavă Cerului că nu o să am vreodată nevoie de vreo operație estetică; asta doar în cazul în care mă hotărăsc să torn așa, vreo 15 copchii cum se cam poartă în ziua de azi, iar atunci de voie, de nevoie va trebui să o fac și pe asta. Dar cum ziceam, mă uit așa la mine. Ia și periază-ți părul de un trilion de ori pe zi, ca să nu se încâlcească, dar ai grijă totuși că ăla de urmează să iasă e mic și rebel și oricum tot ca o mătură vei arăta; așa, așa, smart girl, bagă placa în el să aibă coafeza de tuns bine bine când mai ajungi pe la ea.
Acum fă-ți unghiile, la mâini mai e cum mai e, dar la picioare, hai, încearcă tu, femeie, să-ți bagi suporții ăia și să-ți dezlipești cu forța degetele, să vezi ce bine o să-ți fie când propriul tău corp se va răzvrăti împotriva ta. De ce avem nevoie totuși de despărțitoarele astea de degete? Ah da, pentru că suntem femei și trebuie mereu să arătăm bine ca să nu mai fim luate peste picior. Păi, cum, nu e de ajuns că suntem sexul slab, acum să fim și „ slabe” și neîngrijite? Nț nț nț.
Acum, înainte să te culci, asigură-te că ești periată, aranjată, demachiată, ca să nu te trezești dimineață un zombie leșinat cu urme de dermatograf întins de la un ochi, peste nas, la celălalt, ah, și să nu uităm de parfumată, cine știe ce moș Ene tinerel vine și-ți aruncă cu praf de vise în ochi. Ai vrea să dai bine totuși, nu?
Mai dă o unghie cu ojă, mai scrie un rând. Sper că nu uiți, măi, femeie, de programările la epilat și la pensat, dar nu uita să-ți verifici calendarul micuț pe care-ți notezi zilele, să fie un after și nu un before, ca să nu ajungi iar la cosmeticiană și să-i ceri să te anestezieze ca să nu mai doară.
Dar știi ceva? Nu mă mai plâng. Noi nu ne plângem niciodată, ci doar ne exprimăm și ne povestim viața palpitantă prin care suntem nevoite să trecem.
Noi nu ne plângem că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm, dar cad rafturile cu totul din dulap de la atâtea haine. Pur și simplu…nu ne mai atrag.
Azi nu mă plâng. Azi a fost o zi mișto, de la un capăt la celălalt. Nu știu cum, de ce, ce astre s-au aliniat pentru sau împotriva mea, dar a mers; și sper să se mai repete. Azi mi-am luat flori, ceva anormal pentru mine, dar am văzut buchetul ăsta mic și colorat de trandafiri și nu mi-am putut lua ochii de la el, l-am pus în coșul de cumpărături. Apoi în cea mai simplă și mică vază din casă. Apoi pe biroul meu. S-a luminat camera și mi-a dat o stare de energie pozitivă.
Apoi m-a apucat hărnicia și, hainele alea multe de stau ticsite prin dulapuri, bam, jos cu ele. Le-am înșirat pe covor, pe toate. Am zis că nu le păstrez pe toate. Și nu le-am păstrat. Le-am selectat atent și am dat deoparte multe amintiri. Poate prea multe. Le luam în mână și începeam: oh, uite, tricoul ăsta l-am purtat atunci când… sau rochia asta o aveam pe mine când am fost prima oară… Dar amintirile rămân, mi-am spus. Și nu am nevoie de haine care să-mi confirme că au fost acolo. Nici de fotografii, nici de articole de pe blogul ăsta. Sunt în memoria mea și e de ajuns. Așa că, mi-am golit dulapul, ăl’ de haine și ăl’ de papuci. M-am urcat în mașină și am plecat să cumpăr alții. Papuci, zic, să fie. Și a fost bine, frate. A fost o zi superbă.
Și chiar dacă oja asta nu s-a uscat naibii și deja jumătate zace pe tastatură. iar jumătate pare un model ciudat executat cu o scobitoare, nu mă plâng. De ce?
Pentru că azi a fost o zi mișto, o zi de primăvară, iar noi, femeile în general, merităm să avem zile mișto. Căci dacă le avem noi…atunci aveți și voi parte de ele.
Cât mai multe zile din astea îţi doresc, pitico! :*
Te pup, mulțumesc! Așa să fie și ale tale!!
Asta era un articol care ar fi mers publicat de 8 martie :))
Eram tristă de 8 martie :)))
foarte bine scris.
Multumesc