Iubesc călătoriile cu maşina! Trebuie să o spun drept şi fără ocolişuri, viaţa de şofer este minunată! De mică am râvnit să am permis de conducere şi, la câteva luni după ce am împlinit 18 ani, am reuşit să îl am la mână!
Semnele de începător nu mi-au stat foarte mult timp în geam, am căpătat repede experienţă şi, pe parcursul celor aproape 4 ani de condus, am străbătut atât ţara cât şi o parte a continentului pe 4 roţi. În patru ani de zile am avut parte de mai multe maşini, am crescut uşor, dar sigur, puterea motorului. Nu sunt de acord cu faptul că, dacă ai bani, când copilul tău ia permisul trebuie să-i oferi pe mână o maşină puternică, dar care să-l ţină în siguranţă. În ziua de azi se moare atât de mult pe străzi, încât o maşină puternică pe mâna unui neexperimentat nu e altceva decât un pericol în plus pe stradă. De obicei sunt judecată pentru că spun asta, dar hai să privim situaţia potrivit timpurilor pe care le trăim.
Suntem în 2019, tehnologia ne depăşeşte din prea multe de vedere, inclusiv când vine vorba de maşini. Acum nu mai căutăm neapărat o maşină sigură, ci o maşină full de dotări, care să ne ofere şi confort şi viteză, să fie aspectuoasă şi, eventual, să fie şi nou nouţă, luată pe bani puţini. În ziua de azi maşinile nu mai sunt ce au fost, din punctul meu de vedere sunt mult prea electronice, iar asta înseamnă bani în plus atunci când ajunge în service şi, totodată în România, specialişti puţini.
În cei aproape patru ani de şofat am avut parte de mai multe peripeţii, atât singură cât şi cu alţi participanţi din trafic.
În general oamenii sunt mai civilizaţi în trafic înafara ţării, datorită simplului fapt că ei au străzi şi noi, din păcate, nu. Până la Istanbul, un drum pe care eu îl fac destul de des şi, de obicei, cu maşina, din faţa casei mele până acolo fac aproximativ 16 ore, dacă vămile de la bulgari şi de la turci sunt libere. Din aceste 16 ore, fără să exagerez, cam 10 din ele se fac pe România. Dacă ieşi viu din ţară, îţi poţi continua liniştit drumul. În 16 ore, unde aş fi putut să am parte de peripeţii, decât în ţara mea. Eram într-o parcare, la un popas pentru un sandwich şi, ca de obicei, am parcat lângă o maşina asemănătoare ca a mea, un model de Volkswagen Passat mai nou, dar cu un şofer mult mai chior şi neatent ca mine. Îi admiram maşina, mă simţeam puţin invidioasă că mie îmi scăpase un astfel de CC printre degete, dar mă alesesem cu un model 2010- 4motion. Deci, cumva, eram mai mândră de maşina mea decât de a lui.
Cârligul de remorcare de la Volkswagen este unul destul de rezistent, amplasat pe mijloc şi, am descoperit pe pielea mea, ori mai bine spus pe numărul meu, că poate face mici daune. În încercarea lui de a ieşi din parcare probabil, ori de a parca pe alt loc, încă nu sunt sigură care era dorinţa colegului meu de parcare, şoferul celuilalt CC şi-a înfipt cârligul auto direct în numărul meu din faţă. La cum s-a auzit, situaţia părea destul de gravă. M-am dat jos repede, crezând că făptaşul va părăsi locul crimei, am coborât din maşină cu mâinile pe sus şi cu gura cenzurată cu multe bip-uri. Mi s-a mai întâmplat să nu fiu vinovată în astfel de momente şi ceilalţi oameni implicaţi, majoritatea bărbaţi, să profite de faptul că sunt femeie tinerică la volan şi să încerce să mă scoată pe mine vinovată. Dar iată-mă şi acum, aici, dând din mâini cu gura mare şi cerându-mi drepturile.
Trebuie să recunosc că domnul era destul de amabil şi, probabil şi speriat de mine. Nu înţelegea totuşi cum a reuşit maşina lui să intre singură în marşarier şi să ajungă în numărul meu. E posibil să fi fost vina telefonului pe care îl avea în mână, în timp ce piciorul i se lăsa uşor dar sigur pe acceleraţie.
Plină de nervi şi doar pe jumătate mâncată, mi-am continuat drumul spre Istanbul, ajungând ulterior să mă cert şi cu bulgarii în vamă care au avut bunăvoinţa să-mi arunce mâncarea datorită pestei porcine. Potrivit afişelor existente în vamă, boala nu numai că nu are graniţe, dar vine clar şi sigur de la români.
Ajunsă în Turcia, obosită după atâtea ore de condus, mi-am făcut o cruce mare şi am intrat în minunatul oraş de pe două continente. De ce e nevoie de o cruce dacă eşti participant la trafic în Istanbul? Cei care au trecut pe acolo, chiar şi într-un taxi sau în uber probabil ştiu despre ce vorbesc. Deşi au câte trei benzi pe sens, pe drumul lor normal, nu pe autostradă, singura regulă pe care o au la comun cu românii este să nu mori pe drum (turistule). La fel ca în alte oraşe din România, în Istanbul se conduce liniştit, dar haotic, pentru că nimeni nu semnalizează, nimeni nu se asigură şi cine intră primul într-o intersecţie, probabil nu ştie nici el ce face şi pe unde vrea să meargă mai departe. „Semnul internaţional” în trafic este claxonul, aşa că dacă vrei să te faci văzut şi auzit, scoate mâna pe geam în semn de mulţumire şi nu te opri din claxonat. Asta se numeşte adaptare, chiar dacă, de obicei, turcii sunt destul de îngăduitori cu cei care au numere străine de înmatriculare.
Din drumurile mele acolo, chiar dacă am fost şofer sau doar pasager, am învăţat mai bine ca oriunde că atenţia pe care o ai în maşină este cea care te ţine în viaţă ori departe de pericole.
Nu vă mai testaţi maşinile pe străzile altora, dar mai ales pe străzile noastre. Ele ne garantează o anumită siguranţă, dar reţineţi! Acea siguranţă e raportată la drumurile ingenioase de care se bucură majoritatea ţărilor europene în care se produc maşini, nu şi pentru drumurile din România.
Drive safe. Fără telefoane, fără distrageri, fără să vă puneţi viaţa în pericol.
Acest articol a fost scris pentru proba a opta din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!