Orice poveste de iubire începe frumos: cu o privire, cu o atingere, cu o floare oferită, timid, în dar. La fel ca şi cei mai importanţi aştrii, soarele şi luna, femeia şi bărbatul sunt nişte elemente distinse, unice, fermecătoare şi, cu siguranţă, interesanţi de privit. În toată acţiunea de împerechere, oamenii şi animalele vor să impresioneze, fiind vorba de un instinct primar la mijloc.
În ziua de azi, cea mai comună replică de început de cucerire este n-ai vrea să ne vedem la o cafea? Din punctul meu de vedere, nimic nu mai sună ca o invitaţie; e mai mult o chestie de mijloc: vrei, e perfect, îmi face plăcere să stăm împreună, ori nu vrei, îmi e cam totuna.
Cum arată partenerul ideal? Înafară de clasicul cuminte, devreme acasă, paşnic şi înţelegător, aplicabil ambelor sexe. Ea să fie frumoasă, dar nici foarte frumoasă cât să atragă priviri multe. El să arate bine, dar şi tu la fel, ca nu cumva să se uite după alta mai frumoasă decât tine. Să fie atraşi de tot ce li se pune pe tavă în prezent, dar fără să aibă motive să facă unele comparaţii cu trecutul.
Partenerul ideal nu există. Există doar oameni cu care îţi face plăcere să îţi petreci timpul, cu care rezonezi din mai multe puncte de vedere, oameni care te fac să zâmbeşti şi să fii tu însuţi.
Făcând o paralelă între viaţa reală şi romanul Jurnalul Aurorei Serafim, Sidonia Drăguşanu ne oferă un exemplu care se găseşte şi astăzi în rândul oamenilor. Este vorba despre elemente ale
trecutului pe care „tovarăşa educatoare” le aduce în prezent, la începutul romanului, elemente legate de relaţia apusă cu Ştefan, care o ancorează în trecut.
Astăzi, în rândul generaţiilor întâlnim această situaţie destul de des, indiferent de vârsta pe care o au. Am întâlnit oameni trecuţi de a doua tinereţe care vorbesc cu dor, cu bucurie, dar totodată cu regret şi, poate şi frică de un partener pe care l-au avut la un moment dat în viaţă, dar cu care nu şi-au împărţit dragostea până la momentul când moartea îi va despărţi.
În poveşti, cuplurile sunt minunate! Prinţi călare pe cai albi, căutând prin păduri prinţese adormite, prinţese blestemate, ori prinţese izolate în turnuri. În realitate, el şi ea, uneori fiecare în povestea lui, fără prea mare implicare emoţională, alteori însă, fiind topiţi ca mierea unul în faţa celuilalt. Cu greu se găseşte o astfel de poveste, dar şi când dai cu ochii de ea, trebuie să o priveşti, să o asculţi, să o sorbi din priviri.
Astăzi se stă în probe cu anii, iar când fac pasul următor, se căsătoresc şi se despart. Viaţa de cuplu nu înseamnă doar ţinut de mână şi zâmbete în faţa altora. Cuplul înseamnă asumare, respect, înseamnă să ştii când să-ţi rupi din orgoliu pentru a face un sacrificiu. Dar ca să înţelegem cuplul trebuie să înţelegem iubirea. Ce e iubirea? Iubirea e atunci când tu eşti în centrul atenţiei, dar laşi lumina reflectorului să bată pe jumătatea ta. Iubirea înseamnă să înţelegi că tu şi el/ea sunteţi egali, nu în forţă, nu în lucruri trupeşti, ci-n sentimente.
La fel ca în mitul androginului, cred că oamenii se nasc întregi, dar sunt împovăraţi cu darul chinuitor al căutării. Jumătate din puterea dragostei o păstrează unul, jumătate o ia celălalt. Toată viaţa căutăm cealaltă jumătate pentru a forma întregul iubirii, pentru ca ea să poată rodi mai departe, domnind peste ani.
Unii dintre noi nu-şi regăsesc poate niciodată jumătatea; atunci ne simţim goi, pustiiţi, supăraţi pe viaţă şi pe Divinitate, pierzându-ne orice speranţă în a ne găsi iubirea.
La fel cum Soarele şi Luna nu se ating niciodată, dar se iubesc, arătându-se lumii în toată splendoarea lor, dar niciodată unul lângă celălalt.
Acest articol a fost scris pentru proba a zecea din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!
