La Topkapi m-am reîndrăgostit de bijuterii

Pe vremea mea…aveam, ca majoritatea copiilor de câțiva anișori, brățară de aur cu numele meu scris pe ea. Înafară de brățara cu numele, aveam o brățărucă de aur cu peștișori colorați, reprezentând zodia mea, genul acela de brățară pe care o poți purta și când crești, că-ți este bună și la anul. Mie-mi este bună și acum, ba mai mult, acum, de fapt, îmi vine. La gât purtam de obicei un lanț finuț cu diverse talismane, dar în majoritatea timpului aveam o cruciuliță.

Lucrurile s-au mai schimbat când am crescut. Datorită faptului că sunt alergică la tot ce ține de bijuteriile de duzină pe care le găsim, colorate, prin toate magazinele la accesorii, mereu a trebuit să caut bijuterii din aur sau de argint. Într-un anumit punct al vieții mele, adică pe la 14 ani, m-am lăsat, oficial, de aur. De atunci mi-am cumpărat majoritatea bijuteriilor singură, le-am primit cadou sau mi le-a luat mama, care, practic, tot la categoria cadouri se integrează.

În acest moment, pe numărate, în colecția mea sunt 84 de inele de argint, fără să fi numărat inelele pe care le am în seturi și stau puse în cutiuțele lor separate. Acest impresionant număr de inele există datorită faptului că zilnic pe degete trebuie să am alte inele, iar, în general, port două pe o mână și unul pe celălalt.

Pe lângă inele, am 5 brățări handmade pe mâini, două pe mâna stângă, cu biluțe de aur, iar trei personalizate pe mâna dreaptă, două dintre ele având bănuț de argint, iar ultima reprezentând o piesă de puzzle. Prima brățară pe care mi-am făcut-o handmade a fost în clasa a XII-a, când, oficial, eu și prietena mea cea mai bună ne-am despărțit, eu alegând facultatea la Iași iar ea la Cluj. În orele plictisitoare din liceu, pe ultimele pagini ale caietelor, traduceam versurile unor melodii din română în engleză, pentru că sunau amuzant. Drept dovadă, piesele noastre de puzzle au următorul conținut: brățara ei, are un D, inițiala numelui meu, și mesajul In a pub near the road, iar brățara mea are inițiala numelui Ralucăi și pe partea cealaltă, primul vers, Wanna hang out Saturday night? Dacă nu v-ați prins de melodie, vă dau un hint, dar vă rog să citiți pe ritmul melodiei Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara/ Într-o cârciumioară de la drum…

A doua brățară pe care mi-am personalizat-o a fost în prima sesiune, când, străpunsă profund de toate greutățile vieții de adult care plătește facturi și nu prea înțelege încă cum se mănâncă treaba cu facultatea, mi-am gravat pe bănuț Good things take time pe o parte, iar pe partea cealaltă scrise cuvintele Protect, Love, Feel, Believe. Iar ultima brățară personalizată, a venit în trei exemplare la fel și a fost ultimul meu cadou pentru bunica mea, înainte să moară. De ziua ei i-am dăruit o brățară cu trei fetițe care se țin de mână, iar pe spate erau scrise, în ordine Cica, Diana, Denisa, trei generații, în ordinea vârstei: bunică-mamă-fiică.

Brățările nu mi le dau niciodată jos de pe mâini, decât dacă cumva șnurulețele unora încep să se macine și trebuie schimbate. Pe lângă inele, zilnic schimb cerceii, unde probabil colecția mea e mai consistentă decât e cea de inele. Când vine vorba de bijuterii, pur și simplu nu mă pot abține!

Dar dragostea adevărată vine abia acum, și anume pandantivul sultanei Hurrem din Topkapi, al cărei copie îl dețin. La lanțuri nu am în general preferințe; am trei lanțuri cu steagul Turciei de diferite dimensiuni și diferite nuanțe de aur, unul cu un soare stilizat de dimensiuni mai mari, lanțul meu zilnic cu cruciulița de argint care are un șarpe pe ea, daaaar, piesa de rezistență este talismanul de la Topkapi.

Pentru cei care nu au vizitat magazinul de suveniruri din cadrul palatului Topkapi, este senzațional! Puteți să faceți fotografii îmbrăcați în sultani și sultănițe sau puteți să vă achiziționați una dintre bijuteriile unice în lume. De ce spun asta? Pentru că nu o să găsiți două lucruri la fel; dacă produsul se vinde, se face altul. Sunt foarte atenți la detalii și, cel mai important aspect, pentru replicarea bijuteriilor se retrag din expoziție bijuteriile originale, pentru ca acele copii să fie mai mult decât autentice. Acum câțiva ani, când mi-am luat eu pantantivul, mi s-a spus că reprezintă a 48a copie care a fost făcută; iar dacă e să facem un alt joc de cuvinte, înseamnă a 48-a copie din lume, care e ceva totuși destul de unicat!

La Topkapi nu numai că m-am reîndrăgostit de bijuterii, dar acolo am învățat că ele au o poveste. Fie că sunt moștenite sau că sunt unicate, fie că sunt copiate sau făcute pe comandă, transmit, mai departe, povești în care ne putem pierdea (cu) privirea.

Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 9 din cadrul competiției SuperBlog!