SpringSuperBlog SuperBlog

Realitate fragilă

Scot cea mai mare cană pe care o am în dulap și-mi torn în ea ceaiul preferat, cel de goji cu merișoare. Uneori am nevoie doar de un moment de relaxare, stând turcește pe canapea, sorbind din ceai și gândindu-mă la decizii, la experiențe, dezvoltare personală, la lucrurile și oamenii care m-au făcut ceea ce sunt astăzi. 
Povestea mea nu a fost una bună, dar până la urmă, ca toate poveștile cunoscute, a avut un final fericit. Cel puțin o parte a finalului a fost cu happy-end. Cu greu povestesc treaba asta, dar până la urmă acest lucru face parte din mine și, dacă nu s-ar fi întâmplat, probabil lucrurile stăteau altfel.
Pentru cei care au parte de un acces mai mare la detaliile din viața mea, este bine cunoscut faptul că am clacat din orice punct de vedere după moartea bunicii mele. Lumea mea s-a oprit cu totul după ziua aceea, fără să primesc măcar un semn de exclamare sau vreun semn de circulație ciudat, cum e cel de pe Valea Oltului, care ar trebui să însemne „ atenție cad pietre ”. Eu n-am primit nimic altceva, decât o lovitură fatală dată direct în moalele capului
Pentru mine anul 2018 a fost un an îngrozitor, de la început și până la final. Am mers la psiholog săptămânal, timp de mai bine de un an și am reușit, bucată cu bucată să mă reconstruiesc, întâi fizic, apoi sentimental, iar cel mai târziu, psihic. Acela a fost momentul când, pentru prima oară în viața mea, am pus la îndoială faptul că nu sunt deloc în locul potrivit, chiar dacă momentele păreau totuși că se așezau conform astrelor.
Aleg acum să povestesc public despre acest aspect al vieții mele pentru că, până la urmă, furnizorul tău de experiențe ești chiar tu, chiar dacă uneori, lucrurile iau cu totul altă întorsătură față de ce ți-ai imaginat. Cum spuneam, am clacat. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare, și-așa nesigur cum era el. Și atunci am realizat faptul că nu mai era, pentru moment, nicio cale de întoarcere. Am pierdut un an din viața mea de student. Un an care n-a făcut altceva decât să pară o veșnicie pentru mine și care să mă îngroape, apoi să mă trezească, într-o realitate fragilă, dar în care să mă simt totuși atât de vie. 
Da, am făcut în tot acest timp și altceva, lucruri mai pentru sufletul meu, care s-au dovedit a fi ajutătoare și anume un curs de wedding planning și unul de desig interior care m-au ajutat să-mi mențin la suprafață latura artistică a sufletului. Apoi am început să întorc pe toate părțile experiențele și emoțiile negative adunate în acea perioadă și am început să-mi pun întrebări, să-mi las un răgaz de gândire, ca mai apoi să reușesc să-mi ofer cele mai bune răspunsuri. 
În medicină și nu numai, timpul este limitat, doar că atunci când te pregătești să devii doctor înțelegi că timpul decide dacă pacientul trăiește sau moare; dacă în timp util se iau deciziile bune pentru ca orice pericol să ocolească pacientul. Iar atunci când am început să mă scufund, am pus în balanță o singură întrebare: pot sau nu pot să fac asta? De dragul bunicii, de dragul tuturor oamenilor din viața mea pe care nu i-am putut salva, de dragul adrenalinei, de dragul meu, căci până la urmă, eu sunt piesa cea mai importantă a acestui puzzle. 
M-am ambiționat și am realizat faptul că ăsta e drumul meu. Iar după ce m-am vindecat complet, atât în exterior cât și în interior, atunci când am pășit pentru prima oară, din nou, în spital am avut o senzație ciudat de plăcută. M-am simțit ca într-o pană de curent în tot orașul, într-o beznă totală, mai bine de un an. Dar pășirea în spital, a însemnat pentru mine acea secundă, timpul necesar ca regeneratoarele să pornească și să redea lumina în tot orașul.
Iar atunci, după mult timp, am respirat ușurată și mi-am dat seama că ăsta e drumul pe care trebuie să-l urmez. Am conștientizat faptul că ăsta e finalul meu fericit de poveste și că trebuie să profit la maxim de el, fiindcă niciodată nu știi ce experiențe te întâmpină la următorul colț de stradă!
Acest articol a fost scris pentru a doua probă din cadrul competiției Spring SuperBlog!

Denisa

Câteva cuvinte despre această domniță nu sunt chiar ușor de înșirat pe o foaie goală...Denisa Maria a.k.a future Miss Doc e un mic uragan care, odată pornit, nu poate fi oprit până ce această „comandă” nu este dată chiar de ea. O cunosc de mulți ani ca să îmi permit creionarea unei imagini cât de cât fidele a ei.
Ambițioasă, cu o inimă de dimensiuni normale din punct de vedere anatomic, însă cu un suflet capabil să ofere adăpost și sfaturi multor oameni care au nevoie, Denisa va reuși mereu ceea ce își propune.
Long story short, dați-i Denisei câteva (multe...) perechi de tocuri, pixuri colorate, agende cu nemiluita și pisici, iar ea va cuceri inimile tuturor și culmile strălucitoare cu pasiune și multă muncă atent camuflată sub machiajul de 10! - Ștefana <3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.