Scrisoare pentru România mea

Dragă Românie,

tu ești singura care ar putea să se bucure de ziua asta. Tu ești singura în măsură să-și fluture steagul peste munți, peste văi, peste Depresiunea Colinară a Transilvaniei, peste pământul tânăr din Delta Dunării, peste toate formele de relief ale lumii, presărate cu mâna lui Dumnezeu peste conturul tău de peștișor.

Îmi cer iertare, Românie. Îmi cer iertare pentru că n-am putut lupta mai mult pentru tine. Poate dacă am fi trăit alte timpuri, poate dacă eram și eu îmbrăcată într-o uniformă militară, m-aș fi putut impune altfel, însă așa, acum…

Îmi cer iertare că te-am lăsat pe mâna unor străini, fără respect pentru popor, fără respect pentru patrie și, cel mai important, fără credință în Dumnezeu. I-am lăsat să te vândă, să te rupă în bucăți pe bani puțini, ca alții să ia tot ce-i mai bun, mai frumos și mai prețios din tine. I-am lăsat să te conducă bolnav, fără să le pese că distrug pământul pe care ar putea să mai încolțească alte multe generații de tineri.

Draga mea Românie, te simt tristă și-mi pare rău. Îmi pare rău că nu mai ai oameni devotați, că ești înconjurată de falsitate, de oameni care descoperă steagul și poate și ia de două ori pe an, astăzi și pe 24 ianuarie. Îmi pare rău că ești înconjurată de ipocrizie, de oameni care astăzi mor de dragul de a fi români, mor de dorul țării, dar nu fac nimic ca să se întoarcă acasă din alte colțuri ale lumii.

Astăzi mă plimbam pe Copou, analizam statuile și tunurile care au adus onoare patriei. Și am realizat că eu pentru oamenii ăștia sunt mândră. Pentru cei care s-au sacrificat, pentru cei care au jertfit țara, pentru cei care și-au salvat numele în fața dușmanilor. Pentru oamenii care au scris cu adevărat istorie.

Sunt mândră pentru mama și tata, pentru că au fost în prima generație tânără de sacrificiu; căci după cum vedem, și noi trăim tot un sacrificiu, doar că din păcate noi trebuie să luptăm cu nesimțirea, batjocora și neglijența oamenilor de azi. Românii ăia care își pun steagul la mașină azi, iar apoi îl aruncă la gunoi.

Sunt mândră de bunicii și străbunicii mei. În fiecare an îmi dau ochii peste cap în perioada asta pentru că bunicul începe aceeași poveste și-mi spune cum în ’68, azi, pe 1 Decembrie, era la Alba Iulia la piciorul lui Mihai Viteazu. Îmi dau ochii peste cap cu drag, pentru că în trecut îl corectam și-i spuneam că stătea lângă statuie și nu lângă Mihai Viteazu.

Astăzi sunt mândră de tine, așa cum sunt în fiecare zi. Sunt mândră că ești o țară frumoasă, invidiată de mulți. De asta trag toți de tine. Sunt mândră că încă n-ai început să ne arunci prin toate colțurile lumii pentru că te-am abandonat. Sunt mândră de tot ce îmi oferi, dar nu sunt mândră de oameni.

Te-au dezamăgit, la fel ca și pe mine. Astăzi, de ziua ta, sper să lupți în continuare pentru noi, ăștia care ne-am săturat de ipocrizii și care vrem adevărul.

Românie, fă gălăgie. Măcar de ziua ta!