Eliberare

Am început săptămâna destul de obosită fizic, însă cu mintea total eliberată. Am încercat pe cât posibil să învăț zilele acestea, pentru că presiunea sesiunii se apropie din ce în ce mai tare și, totodată, crește din ce în ce mai mult.

Am reușit să mă eliberez făcând o scurtă escapadă. Am fost doar aproape de pârtie, nu m-am dat totuși cu săniuța, însă bucuria zăpezii și a frigului și-au pus amprenta, din nou, peste psihicul meu.

După cum probabil ați descoperit deja pe aici, iubesc iarna. Nu doar pentru că sunt născută la început de Mărțișor, ci pentru că mi se pare cel mai frumos decor. Posibil să fie și ceva genetic, ca să nu spun că e în aer, pentru că sunt născută la poalele Ceahlăului.

Sâmbătă după masă am plecat spre Durău. Am avut norocul să iau singura cameră rămasă liberă din hotel, camera cu ghinion, pentru că doi soți au fost nevoiți să-și încheie sejurul mai repede, după ce amândoi și-au rupt mâna la săniuș.

Am simțit din nou că trag aer curat până în străfundul plămânilor. Stau totuși într-un oraș în care poluarea e destul de ridicată, așa că m-am bucurat de plimbările făcute până la pârtie, până la Mănăstire și înapoi la hotel, pe minus 7 grade, ca să-mi pot dezmorți plămânii.

M-a bucurat să văd oameni. Sună ciudat pentru că îi văd zilnic, în trafic, pe geam, în bloc. Însă m-a bucurat să văd oameni veseli, unii cu sau fără mască, bucurându-se de iarna care ne surprinde în fiecare an când vine în lunile destinate ei.

Am reușit să mă odihnesc, chiar dacă pentru o singură noapte. N-am simțit nevoia să deschid televizorul ori să mai învăț ceva, deși am avut câteva cursuri luate cu mine. Am ajuns în cameră cu niște obraji vineții de ger, așa cum aveam în copilărie. Iar atunci când m-am privit în oglindă, am avut câteva flash-back-uri de atunci, când ieșeam să mă dau cu sacul pe deal toată ziua, ori să mă joc în fața casei cu grămezile de coceni de porumb care n-au fost strânse de pe câmp. Aranjam grămezile de tulpini în așa fel încât să îmi fac câteva căsuțe.

M-am văzut din nou în copilărie, când aveam zăpadă și în chiloți, și mă lua mamaia Maria la măturat înainte să mă bage în casă și să mă schimbe din cap până în picioare. Mi-am dat seama acum că am nevoie de un trigger și pentru astfel de amintiri, iar de data aceasta a fost frigul de la Durău.

M-am bucurat să văd din nou lacul înghețat, chiar dacă foarte foarte scăzut. Am parcat de-a curmezișul mașina, astfel încât să pot admira frumusețea naturii și direct din mașină. Am trecut din nou peste Barajul de la Bicaz și mi-a adus un sentiment plăcut de acasă. Degeaba am buletin de Iași, dacă sufletul mi-e în continuare lângă casă.

Mi-era dor să văd copacii acoperiți de alb. Mi se pare că pădurea de conifere e cea mai frumoasă în două momente: iarna, când fiecare rămurică are zăpadă și gheață pe ea și atunci când e cuprinsă de verdele de mai.

Însă acum, cu drumul îngrădit de copaci încărcați de zăpadă, totul e mai sigur și, în același timp, mai periculos.

Drumul spre Iași m-a obosit fizic iar. Ceață, polei, ninsori mari și nebuni pe drum cu nemiluita. Când e luni și e zi de drumuri, mintea mea e goală și sunt relaxată, chiar dacă la sfârșitul zilei mă simt tot epuizată.

Însă se apropie sesiunea, trebuie să păstrez această eliberare și să îmi axez toate puterile și gândurile bune spre examene.

Bucurați-vă de iarnă. Cu sau fără mască.

Aveți grijă de voi și de toți cei dragi!

View this post on Instagram

A post shared by Denisa (@denisaa.g)