N-aș vrea să fac un articol special astăzi. Cu gândul ăsta mi-am început ziua de ieri, însă lucrurile s-au schimbat destul de repede.
În mod normal eu nu răspund la interfon și la ușă decât dacă știu că-mi vine comanda la mâncare, vreun curier rătăcit sau ceva bine planificat. La telefon, la numere necunoscute, nici atât.
Însă, norocul părinților mei, care s-au gândit să-mi facă o surpriză, a fost faptul că am văzut pe vizor un balon și m-am gândit totuși să deschid ușa.
După toate discuțiile pe care le-am dus cu mama în ultima săptămână, am sperat că o să o conving să vină aici de ziua mea. Nu neapărat pentru că vreau să stau la pieptul mamei de ziua mea, ci pentru faptul că vreau să petrec cât mai mult timp alături de ai mei, mai ales în zile din astea de sărbătoare. Dar, cum mi-a ieșit jocul de câteva ori până acum și i-am făcut surprize mamei, ducându-mă acasă pe furiș, a venit momentul să facă și ai mei același lucru, așa că au venit pe furiș la Iași.
M-am emoționat. Nu pentru că au venit încărcați cu daruri și baloane – obsesia mea numărul 1 – ci pentru simplul fapt că au fost aici, alături de mine, primii.
Anul acesta n-am sărbătorit în niciun fel ziua mea. A fost o zi în care am mers la facultate și în spital, a fost o zi în care am avut o migrenă oribilă și în care am reușit să dorm puțin la prânz. A fost o zi ca oricare alta. Doar că, de la 23 am trecut la 24, mi-am umplut casa de baloane, am mâncat tortuleț și m-am simțit înconjurată de oameni faini care mi-au adus zâmbetul pe buze și pentru asta le sunt recunoscătoare.
Încă sunt blocată undeva pe la 22 jumate. Trebuie să recunosc asta. Nu pentru că am refuzat să trec mai departe cu anii în pandemie și toate cele, ci pentru că pare că era puțin mai bine pe la 22. Însă am îmbrățișat cu drag 24 de ani, cu iubire și cu recunoștință, pentru că pe acestea le-am și primit din plin astăzi.
Azi m-am îmbrățișat cu oameni. Mulți oameni. Îmi era dor să strâng în brațe sincer oamenii din jurul meu, cei din afara familiei, zic.
Azi mi-am permis să am o criză de râs în mijlocul drumului când m-am dus să-mi iau baloanele cu cifre de la Lumea Baloanelor. Am râs pentru că, în drumul meu spre mașină, doi neni se chinuiau să descifreze douăj‘ și câți de ani fac, iar când s-au prins într-un final, au început să urle pe trotuar după mine: la mulți ani. Apoi, trecând cu mașina prin fața mea, aceeași neni aplaudau și-mi mimau tot un la mulți ani. Oameni sinceri, necunoscuți, simpli.
Astăzi și prietenii mei dragi din blogosferă mi-au urat toate cele bune și draga de Ana-Maria a anunțat toți cititorii de pe Facebook de pe Dusă cu Cartea faptul că eu sunt Doctorița Denisa alias Plușica și nici nu vă puteți imagina cum am îmbrățișat acest nou nickname. <3
Astăzi oamenii pe care îi cunosc și pe care îi țin aproape de mine mi-au transmis cele mai frumoase și sincere gânduri și le-am simțit, pe fiecare în parte și sper să ajungă înzecit înapoi la voi.
Azi, mai mult ca oricând, am simțit faptul că anii mei n-o să stea în loc doar pentru că lumea a luat-o razna. N-am să stau să mă plâng de faptul că nu pot ieși în oraș pentru că la 10 trebuie să mă încadrez să ajung înapoi acasă. Și nu vreau să fiu pe fugă nici acum și nici în anii următori, mai ales de ziua mea.
O să închei simplu, cu un mesaj pe care trebuie să recunosc, îl fur acum de la Mona, însă ca o concluzie a zilei de astăzi este cel mai frumos și cel mai simplu lucru pe care vi-l pot spune.
Vă mulțumesc pentru tot. Și mă bucur că-mi sunteți!
