Uneori trebuie doar să stai și să-ți asculți inima

Pentru moment am să las SEO deoparte, oricât m-am chinuit până acum să-l ridic. La fel, o să las deoparte toate articolele începute deja. Pentru că am nevoie de un moment în care să scriu cu inima. Nu pot să spun că am uitat cum se face, însă cu siguranță m-am îndepărtat de acest aspect.

Încă sunt studentă. Însă am simțit impactul bolilor, a spitalelor și chiar a morții cu mult înainte de a-mi pava drumul spre medicină. Cred că asta m-a slăbit și m-a făcut și cel mai puternic om de pe planetă. Dar a și luat multe din mine, ca ființă. Însă ceea ce mi s-a întâmplat în timpul facultății a fost fenomenal.

Și nu. N-o să ies acum să jur cu mâna pe inima mea mică în fața unei adunări mari să spun ce impact minunat au avut profesorii mei asupra mea. Ăia au fost mult prea puțini și restul m-au făcut doar să-mi doresc aproape în fiecare sesiune să mă las de facultate. Vă întrebați dacă aș alege la fel, dacă ar fi să o iau de la capăt? Aș prefera să zbor pe lună și să rămân blocată acolo pe vecie. Însă în subconștient am știut mereu că o să fiu un medic bun și într-acolo mă îndrept. Bun cât să par scoasă din serialele cu medici, dar și mai bun cât să nu fac greșelile basic întâlnite acolo.

Azi am avut un atac de panică. Bine, aproape l-am avut, căci l-am ochit din timp în sistem și i-am pus o piedică de mama focului. Și parcă m-am izbit cu capul de un perete și am realizat că nu trebuia decât să-mi restabilesc o respirație bună, la unison cu inima mea. Așa că am stat și am ascultat, la propriu.

Focarele de ascultație după cum mi-au sunat mie bine

Am scos unul dintre stetoscoape din cutie și m-am uitat din nou la el. Cât de mișto e să-mi văd numele scris acolo. M-am întins, cu capul la nivelul inimii. Și așa am pus capsula curcubeu unde am știut eu mai bine. A PET Monkey. Asta e schema după care eu am învățat focarele de ascultație ale inimii. Nici nu vă puteți imagina ce greu a fost să fac o asociere pe care să o și rețin.

În orice caz, fiecare literă vine de la ceva. A-aortic. P-pulmonar. E-Erbs. T-tricuspid. M, ultimul, cel mai important pentru mine, mitralul. Le-am luat pe rând după cum am știut eu mai bine. Și, pentru prima oară, am simțit că nu a fost chiar atât de în zadar să plâng din cauza ekg-urilor. Și din cauza suflurilor pe care nu reușeam să le aud. Pentru că azi, la un an pe muchie după ce mi-am descoperit propriul suflu sistolic, l-am auzit singură. Nici foarte firav dar nici cel mai profund. Doar cât să știu că există.

Și așa mi-am liniștit inima.

Inima are creier?!

Pe lângă faptul că doare uneori mai tare decât o migrenă, stau și mă întreb dacă inima are creier. Ori dacă este unul. Știu, e organul ăla nebun și independent față de creierul ăla mare, însă ce facem atunci când…ascultarea aduce anxietate cu ea?

De mai bine de o oră stau întinsă pe pat cu Netterul deschis și prin restul cărților scormonesc după indicii. Indicii care să mă ajute să pun un diagnostic precis, corect unui suflețel de pacient, care cred eu, e cam neglijat de sistem. Un diagnostic care să aducă puțină claritate și liniște. Un punct de plecare, care să determine apoi linia de finish: cu tratament, terapie țintită, ori altceva potrivit în ecuație.

Și mă frustrează. Atât de tare că-mi bubuie inima pe undeva prin ventricolul IV. Însă mă și ambiționează. Și mă face să cred că motivul pentru care nu mă dau bătută acum o să mă țină ridicată în viitor. Și nu mă las, pentru că, dacă am învățat ceva dintre toate experiențele mele, a fost că totul se rezolvă. Și aș vrea să știu că în această situație, în acest tot, un 1% îmi aparține și mie.

Uneori am nevoie doar să stau, să trag adânc aer în piept și să-mi ascult inima. Și când simt capsula rece a stetoscopului pe pieptul meu, să-mi amintesc de ce nu m-am dat în lături până acum.