Între SuperBlog și o super-putere aleg să rămân puternică

Mă gândesc. Mă tot gândesc de mai bine de o lună dacă să mă înscriu sau nu la SuperBlog. Dacă pun în balanță rațiunea cu inima, amândouă îmi spun același lucru. Și anume n-o face.

Îmi amintesc cu nostalgie de prima mea participare la SuperBlog. Era în 2013 și eram cu adevărat o necunoscută și o necunoscătoare. Necunoscută pentru că, fiind minoră, am participat cu numele bunicului în competiție. Iar necunoscătoare deoarece habar nu aveam cu ce se mănâncă o astfel de competiție. Ceea ce era bine. Eu eram încă la început, aveam doar doi ani în lumea blogosferei și nu știam cât de periculoasă poate fi această lume.

SuperBlog e mișto. Change my mind

Competiția asta înseamnă creștere. A ta ca blogger, ca om, ca dezvoltare personală în general. Înseamnă să iei contact cu oameni împrăștiați în toată țara și nu numai. Să legi prietenii. Să cunoști oameni cu greutate de pe piața din România și, într-o mică sau mare măsură, să iei lucruri și de la ei în bagajul tău blogosferic, în bagajul tău de om. 🙂

Probele sunt uneori dificile, din cauza cerințelor impuse de sponsori, însă până la urmă este o competiție care să ne țină creativitatea în suspans. Iar acesta este cel mai important lucru de spus despre SuperBlog.

The Change my mind part

În ultimii mei ani de blogging oamenii au început să mă cunoască. Nu cât să mă ridic la rangul de ”hei, Denisa, îmi dai și mie un autograf” când ajung în stația de tramvai. Dar cât să știe oamenii de blogul meu atunci când îl menționez. Iar asta mă încântă. Pentru că în continuarea sunt unul dintre puținii oameni neprinși de reclame pe blog, de articole scrise pe fugă doar-doar o ieși venitul.

Cu siguranță și SuperBlog a contribuit la asta. Publicul este interesat de o părere sinceră a altor clienți, decât de descrierile pompoase și siropoase pe alocuri ale vânzătorului. Însă e greu să aduci într-o competiție oameni care să își permită trimiterea unor mostre înainte de proba lor. Dar cei care au făcut asta au tot respectul meu și, cu siguranță, și respectul comunității SuperBlog.

Cred că se fac doi ani de când eu am început să devin din ce în ce mai competitivă, mai ales pentru că timpul mi se scurtează din ce în ce mai mult. Doar că în loc să devin mai fixată pe trofeu, mă îndepărtez cu gândul ușor și sigur de el. Am ajuns să vreau să țin mai mult la integritatea mea, la informațiile corecte pe care le dețin. Și deja au fost câteva altercații între mine și niște sponsori care n-au făcut decât să-mi târâie prin praf nu numai informațiile pertinente, cât și propriile credințe, uneori în afara competiției. Dar asta-i altă discuție. O ducem mai departe în episodul următor. 🙂

Un fel de veni, vidi, vici

Deși și inima și tărtăcuța îmi spun să nu mă înscriu în competiție, o fac. Nu pentru că sunt dornică să-mi umplu blogul de advertoriale. Ori pentru că viața mea e lipsită total de adrenalină. Ci din același motiv: integritatea.

La ultimele două participări am scos din mine tot ce e mai rău. Și mai bun în același timp. M-am scos pe mine, viitoarea domnișoară doctor, cerebrală, verticală, dură și tăioasă. M-am scos pe mine cea care nu suportă superficialitatea. Cea care nu suportă jurizările incorecte, doar de dragul de a puncta pupatul…între ochi.

Nu vin pentru trofeu, să-l ia cine-l merită. Cred că eu încă nu sunt vrednică să-l adaug în siviu.

Și dacă nu e corectitudine, vin eu să o pun la punct pentru toată lumea.

În episodul următor din SuperBlog, cu numărul 23.

Vă pupă Denisa.

Chapeau.