Ștefan Mandachi în 30 de ani și 15 minute

Despre 30 de ani și 15 minute pot să vă spun doar că e un cumul de sentimente. Și cu asta am încheiat tot. Aș putea opri aici articolul și doar să vă îndemn să vedeți filmul lui Ștefan Mandachi. Eu n-am apucat să-l văd la început, pe covorul roșu, la Serile Filmului Românesc, pentru că n-am mai prins bilete. Nici la vânzare, dar nici în calitate de invitat. Iar acum că e pe Netflix, îl vizionez a doua oară și vreau să punctez aici câteva lucruri. Nu neapărat despre film, ori despre Ștefan Mandachi, ci despre toată situația din acest moment, de o actualitate continuă a filmului.

Filmul are aproape 1 oră și 40 de minute și e structurat în două capitole. Cumva, deznodământul îl știm cu toții, căci majoritatea chiar așa au aflat cine este Ștefan Mandachi: prin protest. Dar să le luăm pe rând.

Ștefan Mandachi și primii 30 de ani

Spun primii 30 pentru că după revoluție lucrurile ar fi trebuit să stea altfel. Și o spun asta și eu, fiind perfect conștientă de ce-ar fi fost dacă… la cei 24 de ani ai mei. Deci așa cum era de așteptat, în primul capitol din film Ștefan Mandachi face un mic rezumat al primilor 30 de ani de după revoluție. Și totodată un rezumat al copilăriei lui. Cel din urmă e realizat foarte mișto, prin animații, care vin și completează, ori mai bine spus colorează drama subiectului principal: moartea pe străzi.

În film apar mulți oameni cu influență. Ca să nu spun totuși școliți sau cu carte. Însă vedem jurnaliști, pe unii dintre ei îi cunosc și eu. Avocați, politicieni, judecători, antreprenori, economiști, oameni care ar trebui să aibă habar despre cum funcționează lucrurile în țara noastră.

Printre oamenii pe care i-a strâns în acest film Ștefan Mandachi se numără și Traian Băsescu. În anul 1997, când m-am născut eu, acesta era ministru al transporturilor. De pe atunci deja spunea că se moare prea mult pe drumurile din România. Eu nu știu cum stă treaba cu politica și oamenii influenți. Știu cine e președintele țării pentru că merg la vot de câțiva ani. Și cine e primarul orașului meu. Și pe cel din urmă nu-l aleg după culoare, ci după ce am văzut eu că a făcut de când am ajuns în orașul lui.

Și că tot am ajuns să-l pomenesc, Ștefan Mandachi spune în film despre drumul făcut în anii facultății: Iași-Suceava. Un drum preponderent cu sate și cu două benzi. Nu pe sens, ci pe toată strada. Un drum pe care trebuie să ai grijă la pietoni, la căruțași, la bicicliști, la animale priponite sau nu pe marginea drumului.

30 de ani

Nu știu dacă să o numesc neapărat învârtit în jurul cozii. Însă în 30 de ani, toate culorile politice, toți oamenii trecuți prin guvernare și nu numai, au avut pe buze autostrăzile. Nu neapărat una care să lege Moldova lui Ștefan Mandachi de București măcar, ci niște autostrăzi care să aducă România altfel pe harta Europei. Însă singura legare de Europa a fost topul deceselor pe șosele, adică aproximativ 70.000 de morți în ultimii 30 de ani. Și dacă ne raportăm la 20 de milioane de locuitori ai țării…statisticile sunt înfiorătoare. Mai ales dacă adaugăm și un număr de 4 ori mai mare de răniți. Și vorbim de cutiile cu 4 roți de pe asfalt, nu de mineriade, de revoluție, de războaie. Ci de oameni, care încearcă să ajungă, în siguranță, dintr-un loc în altul.

Ștefan Mandachi

Până să trec la capitolul 2 al filmului o să poposesc asupra lui Ștefan Mandachi. Antreprenorul. Afaceristul. Avocatul. Sau mai bine hai să îi spunem simplu, dar cuprinzător, omul. E un om simplu, care deține și cel mai mare lanț de restaurante tip fast food cu specific grecesc. Și nu e un lanț mare doar în România, ci în tot estul Europei. Însă ce e cel mai important de spus despre el este faptul că și-a permis să riște totul pentru o schimbare.

Iar în 2019, când a început acest manifest pentru o autostradă a Unirii și cu Moldova, și-a riscat propria afacere. Cum? Punând pe tăvile de servire din restaurantele Spartan 10 milioane de afișe cu mesajul România vrea autostrăzi alături de numele restaurantului. Stikere, șervețele, bannere, toate au influențat la nivel național atât antreprenori cât și oameni de rând să-i stea alături. Șî eu vreau autostradă.

Și astfel a reușit să aducă oamenilor cel mai important lucru, imposibil de palpat de 30 de ani încoace: conștientizarea. Atât a morții, a durerii, cât și a nevoilor de autostrăzi care să remedieze acest aspect macabru legat de România.

15 minute

Clipul manifest a fost genial. A stârnit în primul rând emoție. Și deși e imposibil să nu-l fi văzut deja, o să ți-l las totuși aici. Eu l-am simțit atât ca pe o gură de aer, ca pe o mustrare și ca pe un strigăt de ajutor – ca să oprim moartea de pe stradă.

Astfel a plecat să îmbărbăteze muncitorii de pe șantierul autostrăzii, căci promisiunile se făceau iar la televizor. Moldova urma să fie legată de București. Iar după un drum dus-întors, Ștefan Mandachi spune: m-am întors viu la Suceava. Iar asta e o replică cutremurătoare, căci cuprinde adevărul fiecărei secunde a unui șofer pe drumurile României.

Atunci s-a încercat o diversiune, din partea statului, evident. Poate așa, șmecherii ca Ștefan Mandachi, cum a fost supra-numit atunci, se linișteau. Dar au venit cele 15 minute. Din 15 martie 2019. Începând cu ora 15. Când mii de oameni, de la șoferi, la vânzători, la antreprenori, și-au suspendat activitatea timp de 15 minute, în semn de solidaritate. Și cu gândul că se poate schimba ceva în bine, pe drumurile din România, după 30 de ani.

Și inițiativa nu a venit doar prin stickere și fluturași de lipit pe mașini. Și nici prin stoparea activității. Ci prin demonstrarea principiului dacă vrei, poți, Ștefan Mandachi putând să construiască primul metru de autostradă din Moldova.

După 30 de ani, 15 minute și 32 de luni

Alte 32 de luni s-au adăugat la cei 30 de ani. E 2021 și Moldova încă se bucură doar de metrul de autostradă făcut de Ștefan Mandachi. În luna septembrie a acestui an, el posta asta pe Facebook: un drum de 8 ore de la Iași la Cluj, plin de tiruri, de accidente, de căi ferate.

A doua zi, eu postam asta pe pagina blogului. E prea lungă postarea ca să v-o pot relata aici, dar vă invit să intrați să o vedeți totuși. Povestesc și eu de drumurile mele de la Piatra Neamț la Iași. Și spun cum între Piatra și Iași sunt 130 de km. 130 km înseamnă cam 4 apeluri către mama, cu telefonul conectat la bluetooth sau cu căștile în urechi și Siri pe felie ca să o sune pe mama, să o asigur că încă n-am murit pe stradă. Că încă niciun nebun nu s-a trântit în mine. În România anului 2021.

Eu nu pot decât să sper că în domeniul meu o să fiu un Ștefan Mandachi. Și că o să reușesc poate măcar să urnesc ceva, dacă nu pot schimba cu totul lucrurile. Pentru că încă o dată un simplu om a bătut statul. Pentru a nu știu câta oară, doar de 24 de ani încoace, că atât a numărat viața mea până acum.

Și nu-mi doresc decât să ajung într-o zi și să-i strâng mâna. Să văd doar dacă strânsoarea unui om corect și simplu se simte altfel.

Dacă nu sunteți din România, puteți viziona filmul pe site-ul: https://30deanisi15minute.ro/ . Românii îl pot vedea direct pe Netflix. Și toate încasările se donează. 🙂 Pentru că după un metru de autostradă, mai ridică și un spital.

Și după calculele mele, e 2-0 pentru Ștefan Mandachi.