Guest Post

Să nu-i uiți, te rog, pe oamenii care nu mai cred în Moș Crăciun!

Despre Georgiana, aka O pisică neagră, ce să vă spun. E o persoană tare mișto, plină de viață și cu o multitudine de cunoștințe. M-a bucurat enorm să văd că acceptă provocarea mea, așa, în ultimul moment. Dar știți cum e cu artiștii: ei găsesc mereu magie, cu care să poată jongla oricând. Vă invit să o urmăriți și pe youtube, mai ales că acum are o serie drăguță de vlogmasuri.

Sinceră să fiu, nu aveam de gând să scriu. Să-ȚI scriu. Nu am mai făcut-o de, oho (ho..), mulți ani. Nici nu-i mai număr. Dar gândul de azi m-a luat prin surprindere. Mergeam către birou, cu același metrou de la și 32 de minute, același care mă face să-l pierd pe următorul și să întârzii vreo 5 minute. Poate chiar 10. Și mă mai face să-mi șoptesc că „Gata! Mâine, plec cu 5 minute mai devreme!” Dar parcă tot la și 31 ajung pe peron. În fine.

M-am luat cu vorba și am uitat să-ți spun despre gând. Cu G mare. De la Georgiana. Mi-am zis că nu strică doar o vorbă săț-i mai spun. Zilele dinaintea Crăciunului sunt aglomerate și mă gândesc (iar?!) că, de fapt, toată alergătura asta, în care ne calculăm viața la minut, nu înseamnă altceva decât o fugă de emoțiile care ne zumzăie pe interior, care ne ustură și ne sâcâie precum tăietura cu o coală de hârtie. Așa le simțim, doar atât. Pentru că ne umplem timpul cu altele și nu ne dăm voie să despicăm pieptul în patru… Puncte cardinale.

Și-mi spun că va trece. Dar „nimic nu trece fără să lase urme”, zicea versul ăla întipărit în mintea mea de un pic peste douăjdeani.

Mai ții minte, Moșule, cât te-am urât? Cât te-am hulit pe la 23, 24? Te vedeam peste tot cu fața ta zâmbitoare și îmbujorată, dar știam că nu ajungi la toți copiii. Că unii nu apucă să simtă gustul ciocolatei decât prin clasa a cincea, că unii, deși îți cer un pachet de biscuiți sau un piure cald, tu nu-i auzi. Ești ipocrit, Moșule! Și nedrept. Ca lumea în care trăim, de altfel.

Și am crezut în mine, am crezut și în bunătate (a ta sau a oamenilor). Până când sărbătorile nu au mai fost nimic.

Știai că mulți oameni se sinucid din cauza ta? Din cauza lunii decembrie și a alergatului după cadourile cele mai cele? Că toată presiunea socială îi strivește pe cei mai slabi și îi conduce pe ultimul drum? Unii se sinucid (știi cum e aia?) din cauza proiectării unei imagini a familiei perfecte, mânjită pe toți pereții (ai social media sau nu). Și tu zâmbești…

Știu că nu ești obișnuit să primești astfel de rânduri. Îi las pe ceilalți să îți caute elfii. (E drept, îl salut pe Rudolf…) Dar știu că, uneori, e bine să ai astfel de oameni pe lângă tine. Unii, care să te tragă de mânecă atunci când o iei la vale, care să-ți spună cu sinceritate adevărul, nu ceea ce ai vrea tu să auzi. Cred că ăia sunt cei mai buni prieteni (de avut aproape, de dorit, de căutat…).

Eu, azi, nu-ți cer nimic. Am aproape tot ce-mi pot dori. Și sigur am tot ce am nevoie. Am vrut doar să-mi amintesc să(-ți) scriu. Despre copilăria oamenilor mari. Copilăria pe care și eu o port în spate ca pe o cochilie. M-am simțit toata viața ca un melc cu casa-n spinare. Copilăria și amintirile de atunci mi-au ținut de cald în viața de adult (sau ce-o fi asta), dar m-au și ținut pe loc, cărând în spate greutatea fericirii inocente de copil. Tu o vezi an de an în ochii copiilor ce primesc ce-au scris pe bilețelul acela în care și-au așternut visurile și așteptările lor. Vezi mereu un nou univers (și parcă mereu același) în zâmbetul de lapte al fiecărui copil pe care-l fericești. Iar pentru asta, da, te invidiez. Sper să nu-ți fi devenit o obișnuință și să apreciezi puritatea unor astfel de sentimente pe care le stârnești.

Și mai sper că mai ajungi, măcar din când în când, și pe la oamenii mari, ăia care au uitat să-ți scrie. Pentru că aleargă să potrivească piesele unui puzzle creionat de o societate bolnavă, puzzle pe care nu reușesc niciodată să-l completeze. Mereu lipsește câte-o piesă. De obicei, cea mai mică, dar căreia îi oferă cea mai mare importanță.

Să nu-i uiți, te rog, pe oamenii care nu mai cred în Moș Crăciun. Pentru că, uneori, ei au cea mai mare nevoie de tine. Au nevoie să viseze, chiar și într-o roată de cobai, în care se urcă la și 32 de minute în fiecare dimineață.

Un copil

într-un trup de copil

ce s-a făcut mare,

G.

_____________________

La mulți ani, blogul Denisei! Poate, în următorul guest post vom vorbi și despre altele. Poate, ceva mai luminoase (precum prezența Denisei în orice încăpere). Poate, ceva mai sarcastice și, totuși, mai puțin tăioase. Mai vesele, articole cu zâmbet perfect și cosițe de Rapunzel. Mai vocale și cochete, în același timp.

Dar, poate, scrisorile mele nu sunt așa, nu pot să mint. Nici măcar în scris. Și, ah, ce dor mi-era să scriu. Mulțumesc, Denisa, pentru propunere! Multe îmbrățișări! Iar întrevederea cu Moș Crăciun să-ți aducă în suflet, din nou, bucuria unui copil ce-și deschide cadoul mult dorit, găsit sub brad, în dimineața de Ajun.

Denisa

Câteva cuvinte despre această domniță nu sunt chiar ușor de înșirat pe o foaie goală...Denisa Maria a.k.a future Miss Doc e un mic uragan care, odată pornit, nu poate fi oprit până ce această „comandă” nu este dată chiar de ea. O cunosc de mulți ani ca să îmi permit creionarea unei imagini cât de cât fidele a ei.
Ambițioasă, cu o inimă de dimensiuni normale din punct de vedere anatomic, însă cu un suflet capabil să ofere adăpost și sfaturi multor oameni care au nevoie, Denisa va reuși mereu ceea ce își propune.
Long story short, dați-i Denisei câteva (multe...) perechi de tocuri, pixuri colorate, agende cu nemiluita și pisici, iar ea va cuceri inimile tuturor și culmile strălucitoare cu pasiune și multă muncă atent camuflată sub machiajul de 10! - Ștefana <3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.