Scrisoare pentru Moș Crăciun (II)

Pe Anaphielle, așa cum o știm cu toții din online, am întâlnit-o o singură dată, atunci când a luat trofeul la SuperBlog în 2019. De atunci mi-a părut o fire delicată, sensibilă, ascunsă în spatele unui munte de seriozitate. Timpul ne-a apropiat și a făcut-o un om al sufletului meu, pe care nu l-aș putea pierde niciodată.

Dragă Moș Crăciun, 

Nu ți-am mai scris de mult litere. M-am gândit că am renunțat la scrisul naiv ca să fiu om mare. Am mai gândit și că tu nu știi să citești decât litere colorate, strâmbe și haotic aranjate, așa cum le fac copiii. Ți-am trimis gânduri în schimb… Nu știu dacă au ajuns la tine. Gândurile mele au fost tot de om mare. Nu cred că tu veghezi și oamenii mari. Am crescut, Moșule!

Am auzit despre tine multe, dar toate povestirile erau pentru cei mici. Când eram copil te așteptam cu speranță și mă bucuram mereu când găseam cadourile de la tine. Nu mă bucuram pentru jucării, ci pentru că te gândeai și la mine. Nu nimereai mereu cadoul pe care mi-l doream, dar nu mă suparam. Eram fericită că nu m-ai uitat. Mă simțeam specială și iubită. 

Am plâns când ai încetat să mai vii. Oamenii mari îmi spuneau că nu exiști. Am spus și eu ca ei, altfel râdeau de mine și îmi spuneau că sunt mare deja. Mi-a fost greu, Moșule… Devenisem brusc un copil mare. Mama și tata au insistat să exersez să scriu mai frumos, nu ca ”laba gâștei”, și i-am ascultat. Auzisem că ție îți place tare când copiii își ascultă părinții. Credeam că noul meu scris te va bucura. Dar nu mi-ai mai raspuns la scrisori. Și am crezut că nu știi să citești scrisul ordonat…

Moșule, eu am vrut să rămân copil, dar cei mari insistau să mă învețe să fiu ca ei. Și se supărau adesea pe mine. Nu știam prea multe și nu înțelegeam repede ce trebuia să fac ca să fie mulțumiți de mine. Dar am învățat să mimez și să ascund copilul ce eram. Mă durea tare, știi? Ceea ce era drăguț și inocent la mine se transformase deodată în ceva prostesc și indolent. Nu mai puteam fi așa cum simțeam, deoarece totul părea greșit.

Oamenii mari voiau să fiu ca ei, astfel că am început să mă comport ca un om mare. Ascundeam toate gandurile și simțurile mele de copil, ca să nu intru în bucluc. Dar când mă comportam ca un om mare mi se spunea că sunt ”prea mică”. Scoteam din nou copilul din mine la iveală, dar apoi îmi ziceau iar că sunt ”prea mare”. Astfel m-am împărțit în două: eu, un fel de om mare și eu, copilul.

Dar știi tu, Moșule, copilul acela din mine pe care îl tot fâțâiam de colo-colo, plângea groaznic. Nu am vrut să mai sufere atât și i-am promis că-l voi proteja. L-am luat de mânuță și i-am făgăduit că vom găsi împreună un loc din care nu va mai auzi vocile oamenilor mari. Doar că, vezi tu… l-am ascuns atât de bine încât nu l-am mai găsit niciodată. Și tare aș vrea să îl pot lua în brațe. Aș vrea să-i pot spune că nu l-am abandonat, ci că m-am rătăcit de el. Și doar citisem Dumbrava Minunată. Aveam mălai Slavă Domnului în cămară și îl aveam și pe Patrocle, doar că îl chema Sumo.

Ah…mi-am amintit de Sumo… Îl iubeam mult chiar dacă facea pipi peste tot. Mă comportam ca un om mare și curățam în urma lui… doar că nu a fost de ajuns. Credeam că spăl bine, însă casa a început curând să miroasă groaznic. Și mi s-a spus să curăț mai bine. Doar că nu știam exact cum curăță cei mari… făceam așa cum credeam. Și nici nu reușeam să îl conving pe Sumo să ceară afară ori să facă într-un singur loc. Aveam grijă de el și îl iubeam mult. Eu mă dusesem după el când era doar un ghemotoc. Îl adusesem în brațe acasă și aproape îl sufocam cu pupici. Doar că până la urmă nu am reușit să curăț după el ca un om mare și l-au dat… l-au dus la țară și acolo nu îl iubea nimeni, iar apoi am auzit că l-au dus la pădure, la un cioban sau un pădurar, dar nici acolo nu îl iubea nimeni. Și după un timp Sumo a murit. Eu cred că a murit de tristețe și dor, dar, deși eram inițiată în a deveni un om mare, nu aveam puterea să iau decizii și să îl aduc înapoi ori să fug cu el în lume.

Astfel că m-am grăbit să devin cât mai repede adult și m-am concentrat mult pe asta și… cred că așa am început să uit drumul spre copilul din mine. Dar să știi, Moșule, că graba strică treaba… Ajunsesem la vârsta la care să pot lua decizii, dar tot nu știam prea bine să fiu un om mare. Toți ceilalți oameni mari au continuat să critice orice decizie a mea. Nimic nu era bine. Și ardeam de dorul copilului din mine, dar mă gândeam că oricum ar suferi. Pentru ce să îl aduc la suprafață oricum? Înainte să uit de tot drumul spre el, om mare fiind, mi s-a spus o dată ”de ce ești așa serioasă? Mai lasă copilul din tine afară!” și m-a pus naiba să-l scot, i-am și dat cuvântul că va fi în siguranță, dar s-a râs isteric și batjocuritor de frumusețea și inocența lui.

Și a fugit plângând. A fugit atât de repede, încât nu l-am putut ajunge din urmă. Am zis că voi merge mai târziu la el, dar…Stai puțin! Moșule? Oare, de fapt, nu am rătăcit drumul spre el, ci s-a ascuns el foarte, foarte bine? Îi promisesem de-atâtea ori că va fi în siguranță și tot de-atâtea ori nu reușisem să îl protejez! Dar… nu am vrut să se întâmple așa. Îmi pare atât de rău!

Moș Crăciun… voiam să te rog să îmi aduci anul acesta, dacă poți, harta drumului spre copilul din mine. Îmi este atât de dor de el! Și am întâlnit în sfârșit un om crescut care e și copil. Și are râsul până la urechi și se bosumflă uneori. Și îi plac cănile, jucăriile și jocurile…. Îl văd cum se joacă cu fiul cel mic. Uneori nu îmi dau seama care e copilul dintre ei. Și este atât de frumos să îi privesc. Și el îmi spune că sunt un om foarte bun. Am simțit în sfârșit cum viața mea a devenit un loc în siguranță pentru copilul din mine, doar că… așa cum ți-am spus, nu știu cum să îl găsesc. Mă gândesc acum că poate a fugit la tine pentru că tu iubești copiii.

Moșule… am o singură dorință. Te rog, adu-l acasă pe copilul din mine dacă este la tine! Sau… adu-mi sub brăduț harta spre el. Și spune-i că acum va fi în siguranță. 

Am învățat că nu voi putea fi niciodată un om mare…Nici nu mai vreau! Oamenii mari sunt triști, sobri, reci și nimic nu pare să le convină. De aceea, Moșule, nu cred că veghezi și oamenii mari. Îți promit pe cuvânt că nu mai sunt un om mare. Acum sunt doar un om crescut căruia îi lipsește copilul din sine. Uite… am reînvățat să scriu așa cum poți tu să citești ca să fiu sigură că înțelegi totul. 

Îți mulțumesc, Moș Crăciun! 

PS: Te mai rog, Moșule… dacă mai sunt oameni crescuți așa ca mine care nu au curajul să îți scrie, oferă-le și lor cadou sub braduț o hartă spre copilul interior.

PSS: într-un viitor apropiat voi vrea și un cățel ca Sumo 😀 

(Mulțumesc, Denisa, pentru ocazia de a-i scrie din nou lui Moș Crăciun. M-ai ajutat să am curaj și să cred din nou. Cu siguranță Moșul te va recompensa pentru toată bunătatea ta.)