Guest Post

Scrisoare pentru Moș Crăciun (IV)

Cu Răzvan m-am “întâlnit” doar online. Pentru mine e un om săritor, căci m-a ajutat fără probeme când mi-am prins urechile în lumea bloggingului. Îl percep ca pe un om hotărât să crească și să se autodepășească, indiferent de ce îi pune pe tavă viața.

Dragă Moșule,

Uneori am impresia că ai zburat cu viteză și, ca să eviți un nor umed ce urma să-ți deranjeze mustața perfect aranjată, ai făcut o manevră bruscă, ai dat cu capul de sanie și ți-ai pierdut luciditatea.

Zău că nu înțeleg ce s-a întâmplat, de la un moment dat încolo. Eu m-am gândit că-i de la lovitură…

Îmi amintesc că, pe când eram mic, îmi aduceai în fiecare an jucării frumoase. Mă chinuiai puțin, trebuia să-ți spun câte o poezie înainte să-mi dai jucăria din sac, dar mi-am dat rapid seama de cel mai important lucru. M-am prins că, ajuns în sufrageria casei mele, aveai să-mi dai cadoul indiferent de ce poezie ți-aș fi spus eu.

Crezi că dacă nu știam că nu există niciun risc, îți spuneam vreodată poezia aia, inventată, evident, cu calul ce s-a urcat  pe o bară și a căzut în cap? Doar nu ești așa naiv, să ai impresia că, spre bătrânețe, s-au scrântit mai marii poeți români și au lansat volume de la spitalul de nebuni.

Când eram la vârsta la care mă bucuram pentru jucării, abia te așteptam. Reușeai să mă faci fericit de fiecare dată. Nu eram pretențios de fel, ai văzut că mi-ai adus Lego de atâtea ori și am apreciat mereu.

Sursa foto: Pinterest

Construiam fel de fel de orășele și roboței. Îmi construiam un univers al meu, unde oamenii erau buni și frumoși. Un univers în care nu existau pericole și răutate, un univers în care eram apreciat la adevărata mea valoare… că deh, eu eram marele făuritor al tuturor lucrurilor. 

Cred că te-ai lovit la cap pentru că, de la un moment dat încolo, când fericirea mea nu mai consta în primirea de jucării, tu ai continuat să-mi aduci fel de fel de obiecte. Reușeau să-mi mai smulgă niște zâmbete în perioada în care în sufletul meu se așternuse tristețea, dar cam atât.

Eram la vârsta la care abia mi se contura personalitatea. La vârsta la care aveam nevoie să fiu îndrumat în procesul de creștere. La vârsta la care trebuia să primesc aprecierea ce mi se cuvenea, la vârsta la care aveam o nevoie acută de a mi se recunoaște reușitele, pentru a le putea integra în interiorul meu, pentru a-mi construi un moral bun.

Crăciunul a fost foarte frustrant pentru mine, în perioada adolescenței. Îmi era drag să împodobesc bradul și să ascult colinde alături de mama, dar seara de cadouri devenise o seară de coșmar.

Tu nu mai apăreai, cum făceai pe când eram eu mic. Doar lăsai cadourile sub brad și fugeai la altă casă.

De fiecare dată trebuia să arăt recunoștintă pentru un cadou ce mă făcea fericit pentru maxim 10 secunde. Primeam lucruri care erau folosite drept înlocuitor pentru sentimente și emoții.

Nu primeam căldura de care aveam atâta nevoie, nu mi se spunea „felicitări” când făceam ceva bine, nu mă bucuram de aprecierea de care ar fi trebuit să beneficiez uneori, ba chiar eram certat dacă îndrăzneam să chicotesc când oamenii mari erau supărați.

Mi se puseseră în cârcă problemele oamenilor mari și eram tratat ca un adult care nu poate să care sacii grei ai responsabilitătii, pe când eu încă eram un copil. Și pentru că sacii erau atât de grei, iar eu eram un omuleț atât de crud, s-a creat ideea că nu voi putea niciodată să-i car cu succes în spate.

Aveam nevoie ori să mai fiu lăsat să copilăresc, ori, dacă această etapă se consumase, să fiu îndrumat și ajutat să devin un adult de succes. Nu să fiu tratat ca și când aș fi un adult falimentar, deși eu încă eram un copil.

Mereu am fost de părere că adulții sunt doar niște copii mai mari, care au învățat să jongleze cu responsabilitățile și care pot să dribleze cu brio situațiile de zi cu zi. Dar în fond, adulții sunt doar niște copii mari care nu au încetat să fie copii. Doar au învățat niște chestii în plus. Iar acest învățat presupune că li s-a acordat și timpul necesar de învățare.

Ei bine, la vârsta aceea, mi se indusese ideea că de fapt copiii ar deveni automat oameni mari, care sunt obligați să obțină în viață victorii de oameni mari, fără să-i învețe nimeni. Fără să le acorde nimeni timpul de care au nevoie și experiențele care să-i definească și să-i transforme în niște adulți.

Am fost împovărat cu tot felul de probleme de oameni mari și exista de la mine așteptarea să propun soluții sau măcar să fiu empatic cu căpitanul corabiei. Doar că, lucrul acesta era imposibil.

Sacii care mi se puseseră în cârcă erau atât de grei, că nu mai puteam să mă mișc deloc.

Problemele care mi se puneau în spate erau atât de grele, că au zdrobit și ultima bucățică din copilul din interiorul meu. Doar că, în loc să apară un adult, a rămas un copil în letargie. Un copil încă incapabil să fie adult.

Chiar și după ce am devenit adult, primii pași mi-au fost stângaci. Eram un adult cu moralul la pământ, care nu beneficiase de perioada de tranziție dintre copil și adult. Mi-a fost foarte greu, înainte să înceapă să-mi fie bine, să știi.

Revenind acum la momentul prezent…

Să știi că nu sunt supărat, ci mai degrabă recunoscător. Sunt recunoscător că acum sunt bine, iar universul meu si-a regăsit echilibrul. Am transformat în realitate universul pe care-l schițasem cu piese de Lego, încă de când eram mic.

Îți mulțumesc că ai fost alături de mine în fiecare an. Știu că tu ai făcut tot ce ai putut ca să mă ajuți și că nu ești atotputernic, oricât de mult ți-ar plăcea ca noi, oamenii, să credem asta.

Îți mulțumesc că m-ai ascultat mereu. Deși e prima scrisoare pe care ți-o scriu, noi doi am vorbit de atâtea ori. Am vorbit și iarna și vara și tot timpul.

Îți mulțumesc că mi-ai dat putere și energie să continui, să-mi descopăr singur drumul și mai apoi să-l urmez.

Îți multumesc pentru toate și, te rog, să rămâi mereu alături de mine. Acum nu mai sunt în derivă, dar tot am nevoie de tine lângă mine.

Îți mulțumesc mult, Moșule, că ai devenit conștiința mea. Uneori am impresia că te-am furat și ți-am creat o căsuța a ta, în interiorul meu. Doar că știu că ai grijă să aduci bucurie și în sufletele altor copii, nu doar mie.

Să știi că și anul ăsta îți las pe măsuța din bucătărie fursecuri. Aș prefera să nu le mănânci chiar pe toate, cum ai făcut anul trecut. Adică, nu te saturi cu sarmalele de la vecina, de îmi mănânci mie toți biscuiții?

Denisa

Câteva cuvinte despre această domniță nu sunt chiar ușor de înșirat pe o foaie goală...Denisa Maria a.k.a future Miss Doc e un mic uragan care, odată pornit, nu poate fi oprit până ce această „comandă” nu este dată chiar de ea. O cunosc de mulți ani ca să îmi permit creionarea unei imagini cât de cât fidele a ei.
Ambițioasă, cu o inimă de dimensiuni normale din punct de vedere anatomic, însă cu un suflet capabil să ofere adăpost și sfaturi multor oameni care au nevoie, Denisa va reuși mereu ceea ce își propune.
Long story short, dați-i Denisei câteva (multe...) perechi de tocuri, pixuri colorate, agende cu nemiluita și pisici, iar ea va cuceri inimile tuturor și culmile strălucitoare cu pasiune și multă muncă atent camuflată sub machiajul de 10! - Ștefana <3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.