Cred că nu voi reuși niciodată să mă despart de cerneala din stilou. Indiferent de cât de scurt îmi este timpul, tot reușesc să mâzgâlesc două-trei cuvinte. Chiar și atunci când trec neobservate aici, pe blog.
Nu-mi amintesc cu exactitate de când scriu. Cert e că mă apucă uneori un dor nebun de scris ca bezmetica, fără un început și fără un sfârșit. Fără să-mi pese că cineva nu rezonează cu bazaconiile mele. Să-mi împrăștii cerneala pe foile virtuale, așa cum am știut să o fac dintotdeauna.
eu sunt femeia
A trecut și 8 Martie și eu n-am simțit neapărat nevoia să vin și să mă laud cu nimic. Pentru că ziua asta n-are nimic în plus, ori nimic în minus, pentru mine. E la fel ca oricare alta. Iar când vine vorba de mine, personajul femeie de zi cu zi, ei bine, lucrurile stau altfel.
Sunt eu, femeia care stă neclintită, verticală și vertebrală în fața oricărui om. Sunt tot eu, femeia care așterne cerneala pe orice foaie, ca să-și păstreze focusul întotdeauna. Pentru că trebuie să am mereu degetele ocupate, ca mintea să nu plece pe alte meleaguri. Sunt eu, femeia care, zilnic, aleargă dintr-o parte în alta a orașului. Iar seara adoarme tot abia după ce-și face cruce și mulțumește pentru tot ce i s-a întâmplat azi.
Eu sunt cea care nu așteaptă aprecierea nimănui. Ci mai degrabă vrea să ridice standardele cu fiecare apariție. Eu sunt femeia care nu așteaptă flori de 8 martie; și nici de Valentine’s sau Dragobete. Pentru mine demonstrațiile publice nu-s gesturi de iubire.
Eu sunt nebuna care așteaptă cu sufletul la gură și cu ochii pe geam să mai ningă un pic. Chiar dacă e martie, mai sau iulie. Iar când aștepți gerul cu racleta în portieră, în august, nu te oprește niciodată nimic.
eu sunt cerneala
Eu sunt cerneala care scrie la pas, an de an, povești pe străzile cu ieșire la Bosfor ale Istanbulului. Eu sunt sufletul rătăcit care nu a încetat vreodată să-și imagineze cum își vede numele scris pe coperta unei cărți, în italic.
Eu sunt halatul alb care nu se oprește niciodată din a arăta compasiune și a zâmbi pacienților, chiar dacă mai am un pic până devin ceea ce vreau să fiu când o să mă fac mare.
Sunt eu, cea care împrăștie miros de mosc prin toți porii, căci e aroma preferată care-mi gâdilă pielea.
Sunt eu, sufletul care abia așteaptă să mai primească o ștampilă pe pașaport – sufletul care nu se poate opri din călătorit. Nu e ciudat să-ți găsești liniștea în colțuri îndepărtate de lume, pe care să ajungi să le așezi în suflet, lângă acasă?
Eu sunt perechea de ochi verzi care au puterea să-ți deschidă și cele mai ferecate porți ale sufletului.
Eu sunt liniștea și furtuna, acoperite de piele și scrise cu cearneala sufletului, pe foi.
Genial! Sunt mandra de tine!