Mockingbird

And if you ask me too
Daddy’s gonna buy you a Mockingbird
I’ma give you the world
I’ma buy a diamond ring for you, I’ma sing for you
I’ll do anything for you to see you smile
And if that Mockingbird don’t sing, and that ring don’t shine
I’ma break that birdies neck
I’d go back to the jeweler who sold it to ya
And make him eat every karat, don’t f*ck with dad

Scriu fără nicio noimă, dar cu o dorință aprinsă de a scrie.

De câteva zile ascult încontinuu Mockingbird. Eminem e un ipocrit, o știm cu toții. Dar versurile astea lovesc pe toate părțile. Însă fix pasajul de mai sus e un fel de motivație pentru mine. Un fel de: cum am ajuns aici și ce facem mai departe? Un fel de strigăt, care e inăbușit de un nod în gât și de un miros de parfum înțepător simțit pe stradă. De un miros atât de familiar….

Ajung acasă după o sesiune de râs cu plâns de la o prietenă. Nici nu mă descalț și fug să deschid ușa din stânga a dulapului. Și iau în brațe prima haină care-mi cade în mână. E spălată, miroase a balsamul meu de rufe. Dar și a parfum, un parfum a cărui compoziție deja o știu pe toate părțile. Inspir adânc și țin în mine cât de mult pot. De parcă urmează să mă apuce amnezia și n-aș vrea să mai uit vreodată mirosul ăsta. Expir și-mi încleștez maxilarul. Oare cât timp a trecut? Pare o veșnicie care singură cade în gol. Oare timpul tresare atunci când te rogi de el să treacă mai repede? Știi tu, ca atunci când visezi cum cazi în gol și te trezești mai ceva decât ca dintr-un coșmar. Trag de timp. Îi zbier zilnic să treacă mai repede. Dar să se scurgă lent când dorm, căci nu mai știu câte ore de somn am dormite în ultimele două săptămâni. În orice caz, sunt din ce în ce mai puține.

Mă uit pe geam și văd cum decolează un avion. În trei săptămâni o să fiu și eu în unul, și tare sper să mă ducă spre liniște. Spre liniștea aia pe care să o simți vibrând pe lângă tine. Mi se face pielea de găină când vorbesc de liniște, pentru că mi se pare că tot fuge de mine. Arunc un ochi și spre folia cu melatonină și îmi spun că azi nu. Dacă patru nu și-au făcut efectul, nu le mai iau. Le împing cu degetul din câmpul meu vizual.

Apoi mă întorc la Eminem. El îmi promite că-mi va lua o Mockingbird, să-mi cânte. Dacă nu o face, îi rupe gâtul. Îmi spune că-mi va da lumea, îmi va cânta, îmi va lua un inel cu diamant. Care dacă nu strălucește, îl returnează și, săracul bijutier, iese boțit din povestea asta. Dar astea nu mi le dedică mie, ci fiică-sii. Însă cu un deget imaginar mă afund în profunzimea versurilor lui. În dorința lui de a o face pe fată să zâmbească. Și-mi doresc și eu același lucru.

Oftez, atât de lung, că aproape mă uit la ceas să văd cât a trecut. Mie nu-mi cântă Eminem. Ci John Coltrane și Johnny Hartman care-mi spun că you are too beautiful. Brusc mă liniștesc. Mă consolează. Mă îmbrățișează muzica asta. Și-mi amintesc de dansurile mărunte, din mijlocul dormitorului, de la trei dimineața. Și mă gândesc că eu n-am nevoie de păsări și inele cu diamant și nici măcar de lume. Am nevoie de bâțâiala aia înceată atunci când toată lumea doarme.

Îmi trebuie privirea aia de ursuleț și pupatul din colțul stâng al gurii. Îmi trebuie palma pe care să-mi sprijin greoi jumătate de față, în timp ce dau drumul unui plâns de ușurare. De ușurare că s-a terminat, și că se întâmplă din nou lucrurile de care mi-e atât de dor… În timp ce mâna cealaltă îmi mângâie umărul cu buricele degetelor, până la piele de găină.

Cum am ajuns aici și cum mergem mai departe, mă întreb? Apăsat, cu greu. Cu greutatea zilei de mâine în brațe. Și cu dorința usturătoare de a nu mai ciupi din speranță. Din speranța că totul va fi bine.