Știu ce înseamnă grija de a sta cu drobul de sare deasupra capului. Am văzut-o la atât de mulți părinți, la atât de multe mame, încât nu mai e nimic wow. Știu și ce înseamnă siguranța. Singura problemă este faptul că am văzut această frică de a nu păți copilul ceva încă de prin practicile mele la gineco. Când tu ai copilul în burtică, dar te gândești cum să acționezi în trei ani ca să nu se lovească… E un pic prea mult. Și, vă spun din experiență, grija în exces nu aduce nimic benefic. Ori mai bine spus, gândurile rele legate de ce s-ar putea întâmpla. Nu faceți decât să atrageți acele lucruri spre voi.
Pe vremea bunicilor nu existau protecții laterale de pat. Țin minte că străbunica îmi lega de tavan un balon sub formă de iepuraș care mă ținea ocupată toată ziulica. La marginea patului îmi fortifica un zid anti-cădere din perne din puf, din acelea pe care oricum nu le poți muta. Mai ales când ești copil. Ca să nu mai spun de acea plapumă groasă vișinie, pe care nici războiul nu putea să o dea de pe mine. Astea erau măsurile de siguranță din anii 2000.
Pe vremea mea…
Din categoria pe vremea mea, îmi amintesc cu drag că mamaia lega sertarele cu elastice multe de bani. Bineînțeles, pe vremea aia, pungile de elastice se foloseau la stabilizat pungile de sub capacele borcanelor de murături. Siguranțele de sertare nu cred că erau inventate în 1997, când m-am născut eu. Dar erau bune și elasticele. Își îndeplineau scopul. Eu nu voiam decât să folosesc sertarele pe post de scară. Nu vă gândiți că toți copiii caută să ajungă pe la cuțite și arme albe, ca să-și scoată ochii în bucătărie. Maxim caută melesteele, ca să le folosească pe post de săbii.
Acum, în prezent, eu am nevoie de siguranțe de uși, dar nu pentru un copil, ci pentru pisică. Uneori, când mi-e lumea mai dragă, când fac baie spre exemplu, am companie. Iar dacă îndrăznesc să închid ușa, sare pe clanță până reușește să o deschidă. Mai ceva decât un copil. Vedeți? Nu trebuie să apărăm doar copiii de posibile loviri. Chiar și necuvântătoarele își pot luxa lăbuțele atunci când încearcă să facă gesturi de oameni mari.
Atunci și acum
Acum sunt tot felul de accesorii și de gadgeturi pe care le putem folosi pentru siguranța noastră și a celor dragi. Acum nu mai dăm cu aspiratoarele acelea industriale prin casă, cu care ne dezbinam degetele de la picioare. Avem un Jurjac mic roboțel, care știe singur să aspire peste tot, astfel încât să nu deranjeze nici copilu, nici pisica. Și în periatul lui să nu lovească nici vreun pufuleț de pe covor.
Acum folosim căști antifonice și jucării care au white noise-uri înregistrate, deși mamaia și tataia mă puneau să dorm în anii 2000 pe două scaune la nuntă. Eventual și cu formația lângă noi. Siguranța e mișto, dar mi se pare că pierdem din esența vieții dacă nu lăsăm lucrurile să se întâmple. Dacă nu le permitem și copiilor noștri să treacă prin ceea ce am trecut noi. Să-și julească genunchii pentru că au ratat ultima treaptă. Nu să poarte ochelari de vedere de la doi ani din cauza statului la televizor prea mult.
Acum folosim protecții de colțuri pentru mobilă. Să fie totul pufos, moale, să nu se rănească copilul. Atunci aveau părinții talente de super-eroi, să-i oprească pe copii înainte să dea cu capul de colțul mesei. Asta după ce s-au jucat ascunselea sub masa din sufragerie, printre picioarele oaspeților.
Siguranța a existat de la începutul timpurilor. Și nevoia de a-i proteja pe cei din jur. Dar cu timpul, oamenii au început să se implice mai puțin, și să se lase înlocuiți de gadgeturi. Haideți să ne întoarcem la normalitate, când un pupic dojenea orice rană și ștergea orice lacrimă de pe fața unui copil lovit.
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 2 din cadrul Spring SuperBlog
[…] Siguranța primează încă de la începutul timpurilor […]