În urmă cu câțiva ani, când am reînceput să văd părinți tineri, m-am bucurat. M-am bucurat știind în sinea mea că va urma o generație de copii altfel. Nu generația Z, nu generația AI, ci o generație care să lase sechelele comunismului în trecut. Mă bucuram pentru că, în sfârșit, venea generația aia de copii care pot schimba ceva. Întocmai pentru că au fost crescuți în lumină, departe de cortina de fier. Acum, însă, privind zilnic în jur, am senzația că m-am înșelat. Și nu doar așa…ci rău.
Am fost crescută de oameni care au știut să lase în urmă necazurile pe care le-au trăit ei. Oameni care au putut să mă educe doar prin învățăturile a ceea ce au trăit. Din fericire, m-au crescut fără să-mi lipsească ceva, dar cu gândirea că, într-o zi, pot să nu mai am nimic. Pentru că ei nu au avut nimic. Așa am învățat că nu e ok să mă dau cu fundul de pământ ca să primesc ceva. Pentru că, până la urmă, totul pleacă de la educație.
Recunosc, uneori mi-e greu să nu observ ce se petrece în jur. Cum oamenii continuă să se agațe de anumite lucruri toxice pentru a-și educa odraslele. Iar în cele ce urmează am să vă și exemplific.
Copii, dacă nu sunteți cuminți…
Dacă nu sunt cuminți, ce?! E perfect normal ca un copil să facă pozne, nu e normal să dărâme casa făcându-le. Iar ceea ce urmează să vă spun m-a șocat pentru că am găsit mentalitatea recent, în spital. Când, încercând să discut cu o mamă, copilul ei era foarte distras. Iar apoi a urmat clasica replică Dacă nu ești cuminte, vine doamna doctor și-ți face injecția. Aproape că a izbucnit în plâns copilul. Am încercat să-l liniștesc, explicându-i că medicul nu face injecție decât când e bolnăvior, ca să-i treacă. Nu din alte motive. Deja există o frică irecuperabilă a copiilor față de medici. Nu-i mai speriați și nu-i mai sălbăticiți, doar pentru că nu știți să-i controlați.
Am descoperit în multe cazuri cum un copil da, chiar poate înțelege totul doar cu o vorbă bună. Poate chiar cu un zâmbet. Când vorbim de copii, mai ales în această generație, trebuie să înțelegem un lucru: aceștia vor iubire. Tânjesc după iubire și după atenție, pentru că nu mai sunt copiii crescuți și alintați de bunici. Sunt copiii crescuți de bone filipineze, din părinți care și-au pus altele pe primul loc și timp doar limitat pentru copii. Știți voi, i-ați văzut. Copiii cu telefonul între ochi în orice moment, ca să facă liniște și să stea cuminți; în oraș, în magazin sau acasă.
Copii cu rana abandonului deschisă
În fața blocului meu este un loc de joacă pentru copii. Când e vreme bună, mereu văd părinți sau bunici cu cei mici, oprindu-se în drumul de la școală spre casă. Adultul, bineînțeles, vrea câteva minute de liniște. Poate chiar se oprește pe băncuța din parc să dea un telefon, ori își dă întâlnire cu vecina și copilul/nepotul dânsei. Să mai stea un pic la o vorbă. Sau pur și simplu opresc în părculeț la rugămințile insistente, aproape dureroase, ale celui mic.
După un timp prea scurt pentru joacă, pentru că, să fim serioși, cărui copil nu-i place joaca, părintele spune că e timpul plecării. Copilul, bineînțeles, protestează. Întâi bătând din picior, apoi cu rugăminți, văzând că prima opțiune n-a funcționat. Părintele nu-i mai îngăduie, de obicei, timp. Așa că apelează la vorbele care lasă cea mai mare traumă: Tu rămâi aici atunci, că eu plec. Și, ca tactica să funcționeze, face câțiva pași în afara locului de joacă. Copilul, văzându-se abandonat, imploră să nu fie lăsat acolo, de obicei urlând, plângând, și rugându-se Te rog, mami/buni, nu mă lăsa aici.
Dragi părinți, copiii voștri nu-s construiți să trateze cu indiferență vorbele voastre, mai ales la vârste fragede. Eu și acum, la 26 de ani, mă cutremur când fac ceva care o poate face supărată pe mama, cât să-mi dea o replică mai acidă. Dar nu-mi amintesc să fi fost vreo dată când a apelat la un posibil abandon împuțit.
Ce lăsăm în sufletul unui copil
Să nu mai vorbim de replicile precum Eu te-am făcut, eu te omor sau Dăm milităria jos din pod. Cine e milităria asta și de ce nu e pe front, la fel ca toate celelalte militării?! Și sper, deși o spun cu un nod în gât, că nu trebuie să mai vorbim de educația dată prin bătaie, când suntem cu un picior în 2024…
Uneori stau și mă întreb dacă e atât de greu să fim buni și blânzi cu sufletele inocente ale copiilor. Mă uit în jur și încă văd visurile neîmplinite ale oamenilor care au devenit părinți proiectate pe copii. Încă văd educație cu țipete, cu pedepse, când vorba bună ar trebui să fie prioritară.
Ce se lasă în sufletul copiilor? Nimic bun. Doar o confirmare că ei nu se pot baza niciodată pe voi. Pentru că-i certați, îi îndepărtați, îi trimiteți de mici la psiholog sau îi anunțați că o să ajungeți la nebuni cu ei. Și așa copilul înțelege doar că vă e greu să îl îngrijiți, să-l ghidați, pentru că sunteți ori prea plictisiți ori depășiți de situație. În timp ce tot ce trebuie să faceți este să trageți aer în piept, să vă gândiți că nu vreți să repetați greșelile părinților voștri, și să-i îmbrățișați. Luați-vă copiii în brațe: cu motiv, fără motiv, când greșesc sau când au făcut un lucru bun.
Pentru că fără toate aceste lucruri bune, copilul înțelege că e nasol, că trebuie să se comporte după niște standarde doar pentru că așa fac restul, fără să mai poată ieși în evidență cu ceva. Nu le mai ciopliți strălucirea. Căci așa se nasc oamenii care n-au încredere în ei, oamenii care sunt anxioși, depresivi și care văd viața printr-o pâclă prea groasă a eșecului.
