Ştiţi boala secolului, care pare că a apărut cu mult înainte de homo sapiens sapiens, ori cel puţin odată cu ei/noi, care nu face altceva decât să aducă tristeţe?
Spun tristeţe pentru că în general cancerul nu doare. Primul lucru bifat de pe listă pe care trebuie să-l ţii minte. Scriu acest articol pentru că am senzaţia că oamenii nu numai că nu sunt bine informaţi cu privire la această boală, ci nu ştiu nici cum să se comporte cu bolnavul.
N-am să vă dau definiţii, presupuneri din tratate medicale şi altele asemenea; vă descurcaţi să le găsiţi şi dacă scrieţi cancer pe google. Am să vă mărturisesc propria mea experiență cu boala și nu sper să-mi răspundeți cu empatie, ci doar să fiți altfel data viitoare când vă întâlniți cu un pacient oncologic.
14.01.2018. Bunica mea moare. Bunica mea moare la vârsta de 62 de ani și câteva luni. Diagnosticele de pe ultima ei scrisoare medicală sunt următoarele:
- Ileus, nespecificat;
- Boala Crohn, nespecificată;
- Tumoră malignă secundară a creierului și meningelor cerebrale;
- Tumoră malignă secundară a ficatului;
- Tumoră malignă sân, fără precizie;
- Anemia în bolile neoplazice;
- Boala toxică a ficatului cu hepatită, neclasificată altundeva;
- Hipovolemia, deshidratarea.
Pe număratelea sunt opt diagnostice urâte. Care au apărut în mai puțin de două luni. Dar până să mă întorc la ele, voi începe totuși cu începutul.
La primăvara anului 2015 bunica mea a primit un diagnostic nu prea înfricoșător și anume mastoză chistică. o chestie la sân care s-a presupus că e acolo de pe vremea când alăpta, care nu a deranjat-o niciodată. Dar potrivit controalelor de rutină, părea că ceva, pe undeva, e în plus. Nu o să insist foarte mult aici, pentru că neglijența unora lasă de dorit. Și uite așa ajungi să urăști și mai mult sistemul medical din România. Cert este faptul că, după ce am așteptat trei luni de zile, în capăt, să vină rezultatul biopsiei, dintr-un centru oncologic destul de mare din țară, în loc de rezultat, ni s-a spus inițial că nu a fost prelevat destul pentru a se putea face biopsia și, mai apoi, că proba s-a rătăcit. Era un cancer fără început și, ulterior, fără un sfârșit anume.
Am aflat ulterior, în 2016 că trebuie să se opereze, pentru că C7-le era grav tasat și trei sferturi deja îi secționa măduva. Când a ajuns pe mâna neurochirurgilor de la Iași, i s-a spus faptul că poate paraliza în timp ce stă la taclale cu doctorii, așa că, fără alte rugăminți ori indulgențe, o săptămână mai târziu, intra în sala de operație pentru a i se înlocui vertebra C7 cu una din titan. Operația a fost un succes, iar post-operator s-a cerut doar continuare tratamentului oncologic.
Totul a fost bine până în punctul în care, ei bine, n-a mai fost. În anul 2017 boala a recidivat, de-a lungul coloanei vertebrale apărând formațiuni tumorale inoperabile, reîncepându-se tratamentul oncologic. Umblând din oncolog în oncolog, la un moment dat a fost lăsată de izbeliște, fără să i se mai facă analizele înainte de chimioterapie, fără să mai conteze dacă îi este sau nu rău din cauza tratamentului. Căci până la urmă, tu, ca pacient oncologic, vii, faci chimio, pleci și ne vedem data viitoare când tot ciclul ăsta se repetă.
A rămas fără miros, fără gustul mâncării și din ce în ce mai epuizată după tratament. La o zi după el era plină de energie, ca mai apoi, aproape până la următoarea ședință, să stea aproape non-stop la pat. Îmi amintesc cum o sunam, avea grețuri și îmi zicea că tot gravidă e. Dar era o graviditate indusă, simptom al tratamentului cu citostatice.
Totul a decurs bine până într-un punct, total random în care i s-a spus că trebuie să facă radioterapie. Să vorbim pe aceeași limbă de la început. Radioterapia este foarte benefică și are rezultate excepționale dacă este administrată la timp, în doze corespunzătoare și cum trebuie. La ea nu a fost deloc așa. I s-a recomandat radioterapia după un apel la medicul oncolog care i-a răspuns cu nu vă supărați, dumneavoastră ce fel de cancer aveți?
Radioterapia a fost făcută în octombrie 2017. O săptămână, zilnic, când ea deja părea că abandonează ușor ușor lupta. Că o doare. Și o doare după ce abia i-a crescut părul cum trebuie. Un păr frumos, negru, creț. Ulterior a apărut și simptomatologia. Vedere dublă, amețeli, întoarcerea la neuro. IRM-uri, CT-uri, nimic care să indice o afecțiune a nervilor optici, a creierului, a ochilor. Blanc total. Ultimul ei Crăciun, cel din 2017, l-a petrecut mai mult în pat. Dar tot cu zâmbetul pe buze. Iar prima săptămână din ianuarie, a petrecut-o în spital, pentru ultima oară în viața ei, fără să se mai poată ridica din pat, fără să mai știe cu exactitate unde e și ce zi e atunci. Ne cunoștea pe noi, apropiații, dar în rest era în lumea ei.
Vă spun toate aceste lucruri înainte să vă explic ce trebuie să faceți, căci eu am avut mai multe de învățat decât bunică-mea. Ea din momentul diagnosticului a conștientizat faptul că nu mai există cale de scăpare și că, odată ce devii un pacient oncologic, mori tot ca un pacient oncologic.
Ea m-a învățat să lupt. Nu numai cu boala, ci în viață în general. Căci, văzând-o pe ea cum abandonează lupta, o sprijineam și o readuceam în luptă. Și astfel nu s-a dat cu adevărat bătută niciodată.
Ea m-a învățat să privesc boala cu alți ochi, de parcă nu ar fi fost în corpul ei, ci undeva lângă ea, căci, dacă o lași să te copleșească, în câteva zile ești gata. Ea m-a învățat să nu las niciodată un om să lupte singur, căci boala asta nu e o bătălie pe care să o poți duce pe umeri doar tu. Dar să fii cumva indiferent. Să știi că o ai, dar să te prefaci că ea nu există la tine. Căci o dată ce creierul tău știe că ești un om bolnav, îți va veni de hac cu gânduri despre boală.
M-a învățat că oamenii bolnavi de cancer au nevoie de liniște și odihnă. Da, așa e, dar pe lângă asta, au nevoie de alți oameni. În general noi ne ferim de contactul cu boala, nu neapărat pentru că nu suntem capabili să dăm cu ochii de un pacient care are cancer, ci pentru că ne este milă și nu vrem să deranjăm, când, de fapt, nimeni nu are nevoie să fie singur.
Acum îți scriu ție, celui care citești, și-ți spun în felul următor. Dacă ajungeai random la noi în casă, bunica mea te lua de mână, te așeza la o masă și apoi îți povestea prin ce trece ea. Fără ascunzișuri, fără să vrea să fie izolată. Căci ea tânjea după oameni și avea nevoie mereu să fie înconjurată de oameni, de râsete, de vorbe bune. Lua sfaturi și de ici, dar și de colo și reușea să se mențină pe o linie de plutire psihică foarte puternică.
Ea m-a învățat cum să privesc omul, fără să privesc boala. Chiar dacă post-tratament ADN-ul suferă niște modificări, omul din fața ta e tot același: cu sau fără păr pe cap, cu sau fără niște fixații ciudate. Căci șocul meu cel mai mare a fost când a trebuit să o tund periuță, când ea, nonșalantă, trăgea de pe cap părul care îi cădea în urma tratamentului. Ea era calmă. Eu îmi țineam lacrimile toate într-un nod în gât.
Oamenii au nevoie de oameni. Să-i mângâie la nevoie și, chiar și-n pragul morții, să li se spună că totul va fi bine. E o minciună generală care se tot aude pe holurile spitalelor, dar care totuși mai prelungește puțin speranța. Speranța că o să prinzi și mâine răsăritul soarelui, fără o perfuzie cu Zometa în mână.
Ascultați, încurajați și nu mai izolați oamenii bolnavi. Oricât de rău le-ar fi, mereu au nevoie de o voce care să le spună o poveste. Căci orice poveste are un final fericit, un gram de speranță în plus.
Nu e usor sa discuti cu oamenii bolnavi sau cu dizabilitati, nu e usor sa vorbesti normal cand stii ca nu e totul normal. Imi pare rau ca bunica ta a trebuit sa sufere atat, la fel cum o multime de alti oameni sufera in acest moment. Cancerul pare a fi boala secolului, cea mai populara, cea mai rea si totusi nu stim cum sa ne comportam cu oamenii care duc aceasta povara. Eu cu siguranta nu stiu. Spor la cat mai multe articole serioase.
Imi pare rau pentru bunica ta 🙁
Multumesc
Greu de tot in astfel de situatii 🙁
Odată cu articolul tău am retrăit două perioade identice trăite alături de suferința parinților soțului meu. Eu eram cea "lucidă", cea care lupta cu realitatea, cu mentalități și medici. I-am pierdut pe amândoi, pentru că la noi se ajunge prea târziu la spital și pentru că sunt pra puțini, spre deloc cei care știu cum să lucreze cu omul, nu bolnavul.
Și eu am învățat mult din cele 2 experiențe dar și din cea a tatălui pe care l-am pierdut la doar 59 de ani,subit, printr-un infarct.
Felicitări pentru curajul de a scrie articolul! Bunica ta ar fi mândră de tine.
Hugs!
Foarte greu, dar din pacate mai sunt si experiente din acestea
Multumesc! Stiu ca e greu, dar cumva trebuie sa ne gasim taria sa ii ajutam, chiar si prin doua-trei vorbe
Da, oamenii au nevoie de oameni si e pacat ca nu ne sustinem mai mult, mai ales in astfel de imprejurari.
tocmai ce am pierdut o prietena acum 4 luni, inca nu pot trece mai departe!
Este greu sa ai pe cineva apropiat care sufera de cancer. Dar sunt multi oameni precum bunica ta care ne inspira sa fim puternici!!
Imi pare rau pentru bunica ta. Si bunicul meu a murit de cancer si la fel a suferit mult din cauza acestei boli necrutatoare. Din pacate sistemul nostru medical e de toata jena, numai la doctori sa nu ajungi.
Ahhh…ce poveste trista. Imi pare rau pentru bunica ta. Va doresc multa putere !
Îmi pare rău de cele întâmplate, dar știu că astfel de lucruri ne pot face să vedem lumea mai altfel. Am citit și eu câteva studii psihologice, iar relațiile cu alte persoane care te susțin pot face refacerea mult mai ușoară după orice boală, iar în cazul pacienților cu cancer este în special foarte importantă realția cu familia și prietenii.
Din pacate si eu mi-am pierdut tatal din cauza aceleiasi boli crunte. Avea doar 45 de ani cand a murit… 🙁
Este o boala crunta careia ii putem face cu greu. Nu stiu de ce, dar mereu ma gandesc ca nu ma va ocoli si ma ingrozesc un pic cand ma iau gandurile cele negre. Recent am pierdut si eu pe cineva drag si medicii au fost atat de …. secretosi incat inclin sa cred ca acest cancer i-a pus capac. Evident ca ar fi de preferat sa nu-i ocolim pe cei bolnavi si sa-i tratam ca pe niste oameni normali. Iti spun sincer ca este destul de greu sa faci asta. Cunoscti un om in putere si in doar 2 saptamani vezi ca este complet schimbat si neputincios si parca durerea din suflet si dorinta de a ramane cu o amintire placuta este mult mai aprinsa
Din punctul meu de vedere, un subiect extrem de sensibil. De fiecare data ma emoționez..
[…] că totul va fi bine. Însă determinarea a venit puțin mai târziu, când bunica mea a fost diagnosticată cu cancer. Atunci am dat nas în nas cu pacienții pe bandă rulantă, cu neglijența, nesimțirea și […]